Cercetarea stiintifica în lumina filozofiei stiintei.

Filozofia științei este ramura filozofiei care studiază fundamentele, ipotezele și implicațiile științei. Ea urmărește să explice probleme precum natura ipotezelor și conceptelor stiintei, modul în care acestea sunt produse, mijloacele de determinare a validității afirmațiilor ei, etc.
 
Teoriile stiintifice au pretentia de universalitate, adica pretind ca pot explica ceea ce se întâmpla în cosmos, pornind de la presupunerea ca tot ceea ce functioneaza pe pamânt trebuie sa functioneze la fel în tot universul. De exemplu, stiinta încearca sa explice evolutia stelelor din diferite galaxii considerând ca legile fizice ce actioneaza în acea lume sunt identice cu cele din lumea noastra. Desigur, aceasta nu este o presupunere banala, totusi ea nu poate fi demonstrata. Presupunerea este asumata de catre oamenii de stiinta, deoarece fara ea, astronomiei i-ar fi  imposibil, practic, sa studieze universul. Totusi, în momentul în care stiinta ne da o explicatie a universuluia pe baza unei teorii, trebuie sa tinem cont de faptul ca presupunerea, pe care este construita, este imposibil de demonstrat, ceea poate da loc la erori importante. A extrapola afirmatii de la o treapta minora a realitatii, la alta majora, sau viceversa, implica un anumit risc, deoarece comportamentul legilor si al obiectelor este posibil sa se schimbe de la un nivel al realitatii la altul. Aceasta observatie a fost facuta frecvent de diferiti filozofi ai stiintei, de-a lungul secolului 20, ceea ce scoate în evidenta caracterul relativ si incert al unor teorii si afirmatii stiintifice, chiar daca acestea sunt divulgate publicului larg ca niste certitudini incontestabile.

In acest articol sunt expuse opiniile pe care le au câtiva dintre cei mai importanti filozofi ai stiintei din secolul 20, privitoare la competenta si limitele stiintei în cunoasterea realitatii. 

1. Karl R. Popper (1902 – 1994).
Începând cu empirismul lui Francis Bacon, din secolul al 16-lea, s-a impus ideea ca metoda de cunoastere a stiintei este testul experimental asupra unor cazuri particulare, de la care apoi prin inductie se obtin legile generale. Totusi, filozoful Karl Popper a atacat aceasta credinta aratând ca în realitate practica stiintifica nu funtioneaza în felul acesta. In opinia lui metoda stiintei nu este inductiva, adica nu se porneste în cunoastere de la experimente, ci este ipotetico-deductiva. Ceea ce face în mod obisnuit orice investigator este sa formuleze mai întâi ipoteze si teorii, pe care le lanseaza în fata comunitatii stiintifice pentru a fi criticate apoi pe baza observatiilor si experimentelor. Daca rezista criticii, teoria ramâne valabila. De aceea, în opinia lui, stiinta progreseaza prin imaginatia si creativitatea cercetatorilor în a lansa teorii si ipoteze, precum si datorita capacitatii comunitatii stintifice de a le critica si a le respinge.

Incepând cu lucrarile lui Karl Popper, se accepta de o maniera generala faptul ca oricât de atragatoare ar fi o teorie stiintifica, înainte ca ea sa se bucure de acceptare generala, trebuie sa fie supusa criteriului falsificarii, prin criticarea si eventual respingerea ei, daca exista suficiente argumente. Conform acestui criteriu, spune el, nu este posibil sa se demonstreze adevarul unui enunt, ci numai falsitatea lui. Se poate sti ce este fals, dar nu ceea ce este adevarat. De aceea, stiinta nu poate pretinde niciodata sa cucereasca adevarul final, ci trebuie sa fie mereu prudenta si sa fie deschisa în orice moment la noi revizuiri.

Neopozitivistii Cercului de la Viena, de la începutul secolului 20, considerau ca afirmatiile stiintifice pot fi verificare cu realitatea. Totusi, Karl Popper, s-a opus acestei credinte aratând ca adevarata stiinta nu se deosebeste de pseudostiinta prin faptul ca enunturile ei ar fi verificabile, ci numai prin faptul ca se pot respinge. Conform acestui criteriu a ajuns sa includa în grupa falselor stiinte astrologia, marxismul, nazismul, psihanaliza lui Freud si teoria psihologica a frenologiei.
În ce priveste originea vietii, a sustinut ca aceasta va ramâne pentru totdeauna în afara posibilitatii de verificare, si chiar daca oamenii de stiinta ar reusi sa creeze vreodata o celula vie în laborator, niciodata nu pot fi siguri ca fiintele vii au început sa existe în felul acela.

Despre teoria darwinista a evolutiei a aratat ca, în opinia lui, nu este o teorie stiintifica, ci una metafizica, deoarece ea nu poate fi suspusa testului falsificarii. O considera o teorie tautologica, care repeta mereu aceeasi idee, dar cu termeni diferiti. La fiecare posibila contradictie care i se gaseste, ca de pilda lipsa fosilelor de tranzitie sau existenta “fosilelor vii”, care nu au evoluat deloc de-a lungul milioanelor de ani, întotdeauna se inventeaza o noua explicatie care sa salveze teoria. In practica, acest lucru nu se întâmpla doar cu metafizica si cu pseudostiinta, ci, într-o anumita masura, si cu teoriile stiintifice. Adesea se descopera elemente care nu se potrivesc cu teoria generala sau care o contrazic. Totusi, teoria nu este respinsa imediat ca falsa, ci se cauta sa se dea o explicatie alternativa pentru elementele discordante.
Karl Popper a fost un mare filozof, convins ca adevarata stiinta nu va putea raspunde niciodata la întrebarile despre sensul ultim al universului. “Noi stim foarte putin. De aceea, ar trebui sa fim mai modesti si sa nu pretindem ca stim totul asupra acestui tip de întrebari finale”. Desi a fost agnostic, nu a avut niciodata o atitudine antiteologica si a sustinut întotdeauna ca problemele transcedentale, desi nu pot fi demonstrate experimental, totusi au sens si pot fi discutate corect de o maniera rationala. 

2. Thomas Kuhn (1922 – 1996). In stiinta, din când în când, se produc anumite revizuiri si modificari radicale de viziune globala asupra lumii, numite “schimbari de paradigma”. Primul care s-a referit la asemenea variatii este filozoful american Thomas S. Kuhn. In opinia lui, în filozofia stiintei, termenul “paradigma” cunoaste mai multe semnificatii, care merg de la “o simpla descoperire stiintifica”, pâna la “un ansamblu sofisticat de preconceptii si credinte”, care se accepta ca adevar stiintific într-un moment determinat. Ca definitie generala, prin paradigma se întelege un punct de vedere global prin care oamenii de stiinta dintr-o anumita epoca cerceteaza si interpreteaza lumea naturala.

Thomas Kuhn afirma ca în stiinta specialistii se grupeaza în jurul unei paradigme, împartasind aceleasi idei si metode, iar întrebarilor care apar pe parcurs li se dau solutii adecvate în cadrul paradigmei acceptate. El numeste aceasta etapa, stiinta normala, în care investigarea se produce monoton, cu rezolvarea problemelor în cadrul modelului acceptat si în care cercetatorii nu îndraznesc sa puna la îndoiala paradigma dominanta. Dar, anomaliile si contradictiile se acumuleaza lent, pâna când volumul lor provoaca o criza a paradigmei, care, printr-o revolutie stiintifica, duce la schimbarea ei cu o alta pardigma, în care vor predomina concepte si presupuneri diferite despre realitate.
În opinia lui Thomas Kuhn, progresul în stiinta nu se realizeaza prin acumularea graduala de cunostinte, ci prin intermediul schimbarilor radicale în viziunea globala despre lume, care se produc dupa lungi perioade de stiinta normala. Un exemplu clar, care ilustreaza aceasta idee a schimbarii de paradigma, este trecerea de la fizica lui Newton, la fizica lui Einstein. De aici, se poate deduce ca teoriile stiintei întotdeauna sunt doar aproximari sau apropieri de realitate, nu adevarul definitiv. Ele au un caracter relativ si provizoriu.

În contra postulatelor pozitiviste, centrate pe absoluta rationalitate a cunoasterii stiintifice, Thomas Kuhn arata ca schimbarile de paradigma cer o anumita doza de credinta din partea oamenilor de stiinta, idee care l-a determinat sa foloseasca conceptul de “convertire” la noua paradigma.
Argumentul profund care sta la baza filozofiei lui Kuhn este ca oamenii de stiinta niciodata nu vor putea ajunge sa înteleaga complet lumea reala si nici macar sa se înteleaga unii pe altii. “Ca sa fim mai precisi – scrie el în anul 2001 – este posibil ca trebuie sa renuntam la notiunea, explicita sau implicita, ca schimbarile de paradigma conduc pe oamenii de stiinta tot mai aproape de adevar”.  Aceasta declaratie vine în conflict evident cu credinta în stiinta si chiar cu idolatria mascata cu grija pe care o practica unii oamenii de stiinta. In opinia lui, oricât de laudabila si meticuloasa ar fi cercetarea stiintifica, ea niciodata nu va putea sa patrunda în adevarul absolut. Realitatea universului si a vietii este, în ultima instanta, ceva incognoscibil pentru stiinta umana. Este evident ca metodologia stiintifica a permis mari progrese în acele domenii ale caror paradigme corespund unor obiecte reale ale naturii cu care se pot face experimente. Însa, când paradigmele se centreaza pe teme, ca originea cosmosului si a fiintelor vii, incertitudinile se amplifica exponential.

 3. Paul K. Feyerabend (1924 – 1994)
În prima lui carte, publicata în 1975, cu titlul provocativ, “Contra metodei”, Paul Feyerabend a argumentat împotriva rationalitatii stiintifice, sustinând ca în stiinta nu exista logica. Cercetatorii adopta concepte si teorii, nu pe baza unor criterii metodologice precise, ci din motive pur subiective, uneori chiar irationale. Nu exista în stiinta criterii care sa nu fie supuse dorintelor si valorilor personale. Stiinta nu poseda o metoda stiintifica, care s-o faca sa avanseze, ci un ansamblu de idei care par sa functioneze si care sunt înlocuite, din când în când, cu altele care functioneaza si mai bine. “Cunoasterea nu consta dintr-o serie de teorii consistente în sine care converg catre un punct de vedere ideal" spune el. "Ea este mai degraba un ocean în continua crestere de alternative incompatibile între ele (si probabil chiar imposibil de a fi judecate, masurate, considerate în mod comparativ), fiecare o unica teorie, fiecare o poveste fantastica, fiecare un mit". A ajuns chiar sa compare stiinta cu astrologia, vudú si vrajitoria.
  
S-a manifestat deschis împotriva atitudinii prepotente a oamenilor de stiinta, care considera ca singurele cunostinte valide si adevarate sunt cele oferite de stiinta. A aparat dreptul creationistilor de a-si educa copii în scoala si în principiile creationiste, alaturi de cele evolutioniste. Din nefericire, în opinia lui, ceea ce se întâmpla este ca stiinta impune la toata lumea ce trebuie sa creada. “Cea mai buna educatie consta în imunizarea oamenilor împotriva încercarilor sistematice de educare”, spune el. Occidentul impune oamenilor produsele stiintei, împotriva vointei lor, fie teoria evolutiei, fie alimentele modificate genetic, fie centralele nucleare, fie acceleratoarele de particule. 

De ce nu exista separare între stat si stiinta, asa cum exista între stat si biserica? Are oare stiinta exclusivitatea cunoasterii adevarate? - se întreba el. Stiinta joaca în societatea moderna acelasi rol pe care l-a avut religia în secolele trecute, dar adevarul este ca nici stiinta si nici oamenii de stiinta nu poseda acea superioritate morala care li se atribuie. “Separarea dintre stat si biserica trebuie completata prin separarea dintre stat si stiinta, cea mai recenta, cea mai agresiva si cea mai dogmatica institutie religioasa” declara el.  Stiinta nu are valoare absoluta pentru om. Iubirea este mai importanta în viata decât stiinta. Nici ratiunea, nici fericirea nu depind de cunoasterea stiintifica. S-a revoltat împotriva atitudinii de supunere a oamenilor fata de opiniile “atotputernice” ale unor savanti, care îndrazneau sa dogmatizeze, nu doar în propriul lor domeniu, ci chiar si în legatura cu chestiuni metafizice. 

Cu privire la posibilitatile stiintei, Feyerabend, la fel ca si colegii sai, Popper si Kuhn, a sustinut ca explicatia finala a enigmei cosmosului niciodata nu va putea fi data de stiinta umana. Speranta pe care o au unii oameni de stiinta sa înteleaga realitatea, printr-o teorie unica a întregului, este o dorinta utopica si excesiv de optimista, care niciodata nu se va realiza. O fiinta limitata cum este omul este incapabil sa înteleaga totul. Si chiar daca ofera ipoteze care încearca sa explice universul, unicul lucru pe care-l obtine este sa faca Realitatea, care este în spatele tuturor lucrurilor, sa zâmbeasca de naivitatea lui.

Fiind întrebat, într-un interviu, daca era o persoana religioasa, a raspuns ca desi s-a nascut într-o familie catolica, de-a lungul întregii lui vieti a fost un ateu aprig. Totusi, acum, spune el “Nu sunt sigur. . . Filozofia mea a adoptat o forma cu totul diferita. Stiti, nu poate fi chestia asta, cä universul. . .  Boom!, . . . si totul a început sa se desfasoare. Asta nu mi se pare sa aiba mult sens”.    


Credinta în stiinta.
Din nefericire, excesul de optimism si de încredere în posibilitatile metodei stiintifice, a determinat pe multi cercetatori de-a lungul istoriei sa creada ca stiinta poate explica toata realitatea în termenii fizicii si chimiei. Însa, din perspectiva filozofiei stiintei, asa cum s-a putut observa mai sus, aceasta nu este decât o credinta iluzorie si utopica, pe care realitatea obiectiva nu o poate confirma.

Credinta exista nu numai în religie, ci si în sânul comunitatii stiintifice, care a generat tot felul de credinte imposibil de demonstrat. Asa este, de pilda, dogma materialismului stiintific, acceptata de o buna parte a cercetatorilor, care afirma credinta ca singura realitate a universului este materia si energia, ca totul se reduce la acestea, prin urmare unicul adevar este cel oferit de cunoasterea stiintifica. Aceasta falsa credinta a fost dezvoltata de gânditorii pozitivisti ai Cercului de la Viena, la începutul secolului 20 si transmisa pâna astazi prin intermediul lucrarilor unor autori atei precum Jacques Monod, Carl Sagan, Richard Dawkins sau Stephen Hawking. In scrierile lor, ei prezinta dogma materialismului stiintific ca si când ar fi demonstrata de stiinta ca unicul adevar, ceea ce în mod categoric este fals, însa, fara îndoiala, o asemenea credinta mincinoasa are o influenta decisiva la nivel popular.

Când dogmele stiintei, ce stau la baza teoriilor ei, sunt amestecate cu evidentele realizari ale progresului tehnologic si cu dificultatea profanilor, sau a oamenilor simpli, de a întelege multe din ipotezele ce fundamenteaza toriile stiintifice si sunt divulgate marelui public neinformat, este normal sa creasca credinta în stiinta, iar aceasta sa se converteasca într-o specie de religie misterioasa, în care marii ei divulgatori actioneaza ca noii preoti idolatri ai societatii.

Într-adevar, astazi, stiinta pentru foarte multi oameni a devenit o noua religie în care cred. In ciuda inconvenientelor generate de dezvoltarea tehnologica, ei cred ca stiinta într-o zi va termina cu toate problemele lumii. Cât despre credinta în Dumnezeu, acesti preoti ai noii religii a stiintei afirma cu aroganta, ca stiinta a facut-o sa nu mai fie necesara. Ceea ce evident este o falsa credinta. Daca în primele faze de dezvoltare a stiintei secolului 19, influentati de dogmele ei, puteau sa faca o asemenea afirmatie sa para credibila, cu cât descoperirile stiintifice au avansat mai mult spre zilele noastre, dând la iveala uimitoarea complexitate de nebanuit a lumii, asa cum o arata teoria generala a relativitatii si fizica cuantica, credinta într-o Inteligenta creatoare care sta în spatele tuturor lucrurile se face tot mai pregnant necesara si tot mai mult împartasita de reprezentanti ai comunitatii stiintifice.

4. Adevaruri teologice ale naratiunii creatiei


Raportul creatiunii din Geneza este o revelatie divina despre originile lumii si ale vietii. Este relatata într-un limbaj simplu, nestiintific, însa veridic si potrivit realitatii.

Daca Dumnezeu ar fi ales sa ne vorbeasca despre actele Sale creatoare în termenii stiintei fizice si matematice, cu certitudine n-am fi înteles nimic, nici macar savantii de astazi n-ar fi priceput, deoarece adevarurile divine ale stiintei creatiei sunt mult prea profunde si inaccesibile stiintei omenesti actuale, asa încât, daca ar fi facut-o, El ne-ar fi spus lucruri pe care stiinta contemporana, probabil nu ar reusi vreodata sa si le imagineze prin intermediul tuturor ipotezelor si teoriilor ei despre origininile noastre si ale universului.  
Dumnezeu, însa, a ales sa ne dea o relatare a maretelor Sale acte creatoare, nu cu scopul de a ne informa si de a satisface eventuala noastra curiozitate de a patrunde în tainele Sale, ci cu scopul de a ne forma ca fiinte create de El dupa chipul si asemanarea Sa, prin intermediul revelatiei din Scriptura, ale carei mari adevaruri se afla la baza acestei naratiuni a creatiunii, cu care începe Cuvântul lui Dumnezeu. Iata câteva mari adevaruri revelate în raportul creatiei din Geneza:

1. Dumnezeu este etern, fara început si fara sfârsit. El este nesupus timpului si trecerii lui implacabile, deoarece El a creat timpul, în momentul în care, prin cel dintâi act al Sau creator, a pus în miscare cronometrul universal. Pentru ca El nu se afla în timp, ci este deasupra lui, în fata Sa trecutul, prezentul si viitorul îsi dau mâna si formeaza prezentul continuu. De aceea, El este singurul care cunoaste viitorul si nimic nu este ascuns stiintei Lui.
Noi, creaturile Sale ne desfasuram existenta în timp si calatorim pe aripile lui pâna la consumarea segmentului care ne-a fost acordat. Suntem efemeri si muritori, si într-o zi cronometrul individual al fiecaruia va marca o ultima clipa. Adânc în noi, avem, totusi, aspiratia vesniciei si nemuririi, pentru ca am fost creati dupa chipul si asemnarea lui Dumnezeu. Din toata creatia de pe pamânt, suntem singurele fiinte care pot trai cu dorul si speranta participarii la eternitatea lui Dumnezeu, dincolo de ultima clipa a existentei noastre în timp, când batrânul Cronos nu va mai putea sa muste din noi, ca acum, consumându-ne încet, încet, clipa de clipa..

2. Natura lui Dumnezeu este spirituala si imateriala. Materia este creatia Sa si nu este vesnica. A creat-o ex nihilo, adica pornind de la nimic, dar nu de la un nimic material, asa cum propune astazi fizica particulelor cuantice, ci de la un nimic absolut.  Inainte ca sa fi început sa creeze universul, nimic altceva nu a mai existat în afara de Dumnezeu Însusi. Aceasta idee este clar afirmata în Scriptura.
Tot ceea ce exista a aparut prin creatie si nu prin generare sau emanatie din El. Nici o fiinta si nici un lucru nu este de aceeasi esenta cu a Lui, nimic nu este consubstantial Lui. In timp ce toate lucrurile însufletite sau neînsufletite apartin creatiei, El este unicul diferit, autenticul “Altul”, necreat, imaterial, vesnic, spiritual.

Dumnezeu nu numai ca este distinct de materia creata, dar este deasupra ei si independent de ea. Acest adevar este exprimat prin notiunea transcendenta divina. Chiar daca deasupra ei si independent de ea, totusi, Dumnezeu este implicat în creatia Sa, deoarece creatia depinde în permanenta de El pentru a exista si a functiona. Implicarea lui Dumnezeu în creatie mai este numita imanenta divina.

Acest adevar revelat despre Dumnezeu respinge pe de-o parte materialismul, care sustine ca materia este singura realitate care exista, iar pe de alta parte respinge panteismul care sustine ca totul este o emanatie din Dumnezeu, identificând si confundând astfel materia si creatia cu Dumnezeu.

3. Dumnezeu a initiat istoria umanitatii în prima zi a saptamâna creatiunii când a spus: “Sa fie lumina”, si a continuat apoi în fiecare zi cu alte acte creatoare care au desavârsit mareata Sa lucrare, odata cu aparitia omului, barbat si femeie, facut  dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu. Apoi, în ziua a saptea El S-a odihnit de toata lucrarea Sa pe care o facuse. Aceasta prima saptamâna, cu cele sase zile lucratoare si a saptea ziua de odihna, ofera omului de-a lungul istoriei sale pe pamant un cadru temporal dupa care sa-si desfasoare viata si activitatea, într-un ritm adecvat necesitatilor sale biologice si spirituale.
De-a lungul istoriei s-a demonstrat ca aceasta alternanta de sase zile de activitate si o zi de odihna este cea care se potriveste cel mai bine necesitatilor societatii omenesti. Incercarile de schimbare a acestei succesiuni saptamânale, ca de pilda, decada (10 zile) egipteana, chinzena (15 zile) romana, sau decada calendarului revolutionar francez, nu au avut succes, iar în cele din urma întotdeauna s-a impus saptamâna de 7 zile. Faptul acesta ar putea fi un indiciu în favoarea originii saptamânii, în lucrarea creatiunii divine.. Perioada celor 7 zile este, astfel, un mijloc pedagogic care sa-i arate omului cum trebuie sa-si distribuie timpul între activitati de munca si odihna, pentru a pune deoparte timpul necesar pentru închinarea adusa lui Dumnezeu.

Saptâna creatiunii, prin faptul ca apartine istoriei, fiind primul ei segment, nu este un timp mitic, la fel ca în religiile pagâne, care sa necesite reîntoarceri si reactualizari ciclice prin rituri. Ea este prima portiune de timp ce apartine istoriei, care se desfasoara liniar si ireversibil, dinspre un început catre un sfârsit. Nu exista loc pentru o istorie ciclica, în care totul se repeta, nici pentru teorii ca aceea a eternei reîntoarceri.  Istoria omenirii a început cu actul creator divin si merge înainte spre desavârsirea destinului pe care ea, umanitatea, o are în planul lui Dumnezeu.  
4. In actele Sale creatoare, Dumnezeu, nu este dependent de timp. El creaza imediat, instant, prin puterea care exista în Cuvântul Sau de a aduce totul în existenta si din nimic. Psalmul 33:9 spune: “Caci El zice si se face, porunceste si ce porunceste ia fiinta”. Iar apostolul Pavel declara ca Dumnezeu “cheama lucrurile care nu sunt ca si cum ar fi” (Romani 4:17). El nu are nevoie nici de timp si nici de mediatori pentru a crea. El nu a adus lumea la existenta printr-un proces lent de trasformare desfasurat de-a lungul unor lungi perioade de timp, ci a creat o lume terminata si perfecta înca din primul moment.  O creatie facuta de-a lungul unei saptamani de sapte zile de 24 de ore fiecare, cu câte o interventie separata în fiecare zi, asa încât vegetalele se disting perfect de animale, iar oameni se deosebesc total de amândoua.

5. Dumnezeu face toate lucrurile bune si perfecte. “Dumnezeu S-a uitat la tot ce facuse si iata ca erau foarte bune”, spune raportul Genezei. Chiar daca astazi unii cred ca omul a progresat mult fata de momentul în care a aparut în aceasta lume, datorita ideilor evolutioniste si marxiste, Biblia spune contrariul. Când a iesit din mâinile lui Dumnezeu lumea era perfecta, însa pacatul, care s-a furisat mai pe urma prin caderea primilor oameni, a adus aceasta stare deplorabila de degenerare pe care o vedem si astazi. Tot ceea ce urmeaza în Scriptura, dupa naratiunea creatiunii si caderii, este o descoperire a planului si interventiei lui Dumnezeu de restabilire a creatiei Sale la conditia ei de perfectiune originara.
6. Dumnezeu a creat o lume a libertatii si a supunerii voluntare si din dragoste fata de vointa Sa divina. Acesta este întelesul pomului cunostintei binelui si raului din gradina Edenului. Miturile antice pagâne concepeau crearea omului ca pe o necesitate egoista a zeilor, pe care sa-i slujeasca si sa-i elibereze de muncile lor grele si obositoare. Dumnezeul Genezei nu creaza din egoism, ci din dragoste. El nu are nici o necesitate pe care fiinta umana sa o satisfaca, ci creaza liber si pentru libertate, fiinte umane capabile sa iubeasca si sa primeasca iubire, sa se supuna si sa slujeasca voluntar si din dragoste. O asemenea creatie, însa, nu se putea fara asumarea unui risc. Omul, în cele din urma, folosindu-se de libertatea acordata, a întors spatele Creatorului sau. In ciuda acestui gest de ingratitudine si razvratire, dragostea infinita a lui Dumnezeu a pregatit un plan de mântuire prin Domnul Isus Hristos.

7. Dumnezeu creaza fiinta umana dupa chipul si asemanarea Sa. Omul este creatia speciala a lui Dumnezeu, de aceea, spre deosebire de toate celelalte creaturi, el este liber si responsabil de faptele Sale înaintea Creatorului. El are constiinta de sine si de propria sa existenta. Poate gândi, inventa, modifica natura, poate crea arta, poate reproduce viata. În plus, poseda o dimensiune trascendenta, o spiritualitate care, spre deosebire de restul creatiei însufletite, îi permite sa ridice ochii spre cer si sa comunice cu Creatorul sau.

Acestea sunt cateva dintre adevarurile fundamentale continute în naratiunea biblica a originilor lumii, pe care autorul ei inspirat de Dumnezeu a dorit sa le trasmita din generatie în generatie, si care, din fericire, au ajuns pâna la noi, în ciuda tuturor vicisitudinilor istoriei. Nu este un mit si nu trebuie demitologizata. Este istoria reala a originilor noastre, pe care se fundamenteaza si întelegerea destinului nostru vesnic. Orice atingere si modificare, orice rastalmacire si mistificare a acestei revelatii divine este o lucrare a minciunii promovata si inspirata de îngerul luminilor de alta data, devenit diavolul si tatal minciunii, prin razvratire împotriva lui Dumnezeu.

3. Naratiunea creatiei – un antimit

O trasatura fundamentala a raportului biblic despre creatiune este caracterul lui antimitic. El nu este un mit asa cum, eronat, l-au considerat unii, în încercarea lor de a face un compromis între Biblie si ipotezele sau teoriile stiintifice incerte. Unul din scopurile lui principale este sa demitologizeze toate conceptiile religioase si filozofice false despre originea vietii si a lumii, printr-o relatare simpla, pe întelesul oricui, însa potrivita cu realitatea.

1. Naratiunea creatiunii demitologizeaza în primul rând miturile pagâne pe care le aveau popoarele antice, în mijlocul carora locuiau evreii.

Ce sunt miturile? Sunt relatari fantastice ale culturilor antice, care în ciuda caracterului lor irational erau acceptate ca explicatie a realitatii, a originii lumii si a fiintelor umane. Miturile au în comun o serie de detalii caracteristice, cum ar fi prezenta zeilor, a semizeilor sau a eroilor supraumani,  care simbolizau fortele naturii, pamântul, focul, apa, cerul, fertilitatea, principiul masculin sau feminin, etc. Personajele mitologice, zei, titani, animale antropomorfice sau forte oculte prezinta întotdeauna comportamente tipic omenesti. Se lupta între ele, cum fac si oamenii, si se lasa conduse de pasiuni degradante, ca ura, înselarea, infidelitatea, distrugerea rivalului, etc.

O alta trasatura caracteristica miturilor este faptul ca nu se petrec în timpul istoric real, ci într-unul imaginar, ideal, motiv pentru care ele trebuie reactualizate în timpul real prin intermediul riturilor. Mitologia babilonoiana si canaanita, de pilda, concepeau fertilitatea pamântului, a oamenilor si a animalelor ca rezultat al interventiei unui zeu care, în acel trecut imaginar, s-a unit fizic cu zeita terra, cu o femeie sau cu o femela din regnul animal. Pentru ca pamântul sa rodeasca, femeile sa nasca, iar animalele sa se înmulteasca, era necesar sa fie reactualizat mitul, în mod succesiv, prin rituri ale fertilitatii. In scopul acesta, în templele pagâne, preotesele, reprezentante ale mamei-terra, trebuiau sa fie fecundate de zeu, sau în lipsa lui de catre preot, o data pe an. Aceasta este prostitutia sacra pagâna. Ceva cu totul abominabil si imoral pentru profetii evrei, care condamnau aceste practici ale mitologiei din religia  canaanita. 
Nimic din toate acestea nu apare in relatarea biblica a creatiunii. Nici zei, nici semizei, nici lupta fortelor rivale, nici înfruntarea dintre pasiunile omenesti. Ci numai lucrarea pasnica si linistita a Dumnezeului Creator.

Este adevarat ca si naratiunea creatiunii în explicarea originilor lumii arata catre un timp originar, “la început”, al tuturor lucrurilor. Însa, timpul creatiunii nu este un timp mitic, ca acela pe care-l postulau miturile antice, ci cu totul opus, un “timp” ce era înaintea aparitiei timpului, adica eternitatea lui Dumnezeu, care se afla dincolo si în afara timpului istoric, care începe odata cu crearea luminii, când se pune în miscare cronometrul universal.  Nu avem acces la acel  timp anistoric, “la  început”, si nici la legile care guvernau atunci si prin care Dumnezeu a creat lumea. De aceea, cartea Genezei nu contine rituri de reîntoarcere la acel timp originar si de reactualizare a lui, ca în mitologiile pagâne.

In naratiunea biblica a creatiunii, Dumnezeu aduce în existenta fiintele vii si porunceste ca acestea sa se înmulteasca, toate “dupa soiul lor”. Nu era nevoie de rituri ale fertilitatii pentru ca procrearea sa functioneze bine, pentru ca lucrarea terminata a lui Dumnezeu era “foarte buna”. In ciuda semnelor teribile lasate de caderea în pacat, dupa fiecare iarna urmeaza o noua primavara, când viata se reînnoieste în mod constant, prin intermediul legilor pe care Dumnezeu Creatorul le-a asezat în lumea biologica si pe care El le mentine în providenta Sa.

2. In al doilea rând, naratiunea biblica a creatiunii demitologizeaza miturile trasformiste, antice sau moderne. Teoria evolutiei speciilor este un mit modern care explica, la fel de irational si fantezist, si fara temei stiintific real, ca si miturile pagâne, originea lumii si a vietii pe pamant printr-un proces de transformare naturala si progresiva, de-a lungul sutelor de milioane de ani, de la o simpla celula acvatica pâna la om. Totusi, aceasta teorie nu a aparut spontan odata cu naturalistul englez Charles Darwin, în secolul XIX, ci îsi are originea, mai mult sau mai putin rudimentara, în anumiti gânditori din cea mai îndepartata antichitate.
Cosmologia egipteana presupunea ca germenii tuturor lucrurilor existau într-o masa acvatica eterna, numita Nou, din care au iesit toate fiintele de pe pamânt. Iar textele sumeriene sustineau un proces larg de evolutie a omului de la o stare cu totul animalica, la o stare de umanizare, apoi la viata lui salbatica si în cele din urma la starea sa superioara de creator de cultura si constructor de cetati. Printre greci si romani, au existat de asemenea gânditori care sustineau materialismul, trasformismul biologic si aparitia omului din animale. Filozoful grec Anaximandru, secolul VII în.Hr., credea ca oamenii s-au nascut din pesti, apoi au iesit afara din apa si au început sa traiasca pe uscat. La fel, istoricul grec Plutarh (secolul I A.D.) si poetul si filozoful latin Tito Lucrecio Caro (secolul I în.Hr.) sustineau originea animalica primitiva a rasei umane.

Impotriva tuturor acestor credinte trasformiste, naratiunea biblica a creatiunii afirma cu claritate ca fiecare parte a creatiunii este un act independent al lui Dumnezeu. De o maniera care poate parea excesiva, dupa fiecare zi de activitate divina creatoare, Biblia spune: “Dumnezeu a vazut ca lucrul acesta era bun”. Nu exista nici o filiatie sau descendenta, ci numai creatii izolate intre ele. Nu exista evolutie intre o specie si alta, ci fiecare tip de baza este creat separat. Toate au fost facute “dupa soiul lor”. Exista niste granite genetice fixe, de netrecut, între diferitele soiuri sau tipuri de baza. Este adevart, ca în interiorul acestor granite genetice pot exista variatii naturale sau artificiale, sub influenta factorilor de mediu, al mutatiilor accidentale, al încrucisarilor dirijate, ceea ce astazi în limbaj stiintific se numeste microevolutie, însa niciodata nu apare ceva nou, care sa nu fi fost deja prestabilit la început în patrimoniul genetic sau genomul fiecarui tip creat. Faptul acesta este dovedit astazi de stiinta experimentala, ceea ce exclude macroevolutia generala de la celula la om, asa cum propune ipoteza evolutionista.

3. In al treile rând, naratiunea creatiunii demitologizeaza filozofia pagâna a panteismului, care sustine originea a tot ceea ce exista printr-o emanatie evolutiva din interiorul sau din esenta divinitatii. Geneza, însa, contrazice aceasta conceptie filozofica, cu puternice influente atât în lumea antica (hinduismul, budismul. etc), cât si în zilele noastre, prin intermediul filozofiei newage, si afirma ca toate lucrurile care exista în lume au fost create ex nihilo, din nimic, si rând pe rând, zi dupa zi, de-a lungul unei saptamâni, de catre Dumnezeu.
In unele religii antice, ca mazdeismul persan sau filozofia luminii din teologia greaca a lui Pseudodionisos, lumina era considerata o emanatie de caracter divin si de aceea merita veneratie. Geneza însa neaga o asemenea credinta afirmând ca lumina nu este decât o creatie. Dumnezeu exista inaintea luminii fizice creata în prima zi. La fel, soarele, luna si stelele, considerate emanatii ale divinitatii, motiv pentru care li se aducea închinare de catre egipteni, caldeeni, babilonieni, greci, romani si alte popoare, în Geneza nu sunt decât niste luminatori de zi si de noapte, creati de Dumnezeu sa raspândeasca lumina fizica pe pamânt si sa semnaleze anotimpurile si calendarul agricol. Acesti astri, carora nici macar nu li se da numele în Geneza 1 pentru a se evita orice rezonanta de natura pagâna, nu sunt dumnezei, nici nu pot exercita influente malefice sau benefice asupra oamenilor, nici nu pot prezice viitorul si nici nu trebuie sa fie obiect de închinare.

Faptul ca soarele, luna si stelele apar doar în ziua a patra, nu înseamna în mod necesar ca au fost create în acea zi. In textul ebraic, versetul 16 spune: “Dumnezeu a facut cei doi mari luminatori”, iar versetul 1 afirma ca “Dumnezeu a creat cerul si pamântul”. Este vorba de doua verbe ebraice distincte. Când Dumnezeu creaza, actul Sau porneste de la nimic, ex nihilo, nefolosindu-Se de o materie preexistenta, dar a face  poate însemna, de asemenea, a pune în ordine ceva ce deja exista. De pilda, a spune ca cineva îsi “face patul” nu înseamna ca îsi construieste sau îsi creaza un pat, ci ca îl pune în ordine, asezându-i cearceafurile si perna la locul lor. Conform unor ebraisti, acesta ar putea fi sensul textului biblic. De-a lungul zilei a patra, Dumnezeu a deschis pânza de nori densi de vapori de apa care se extindeau pe tot cerul, descoperind astfel marii luminatori, care au fost creati “la început”.

4. În al patrulea rând, naratiunea biblica a creatiunii demitologizeaza conceptiile false despre natura si originea omului. In Geneza, Adam apare cu totul diferit de primii oameni din miturile antice. Nu este un om salbatic, ca Enkidu, din epopeea lui Ghilgames, care traieste pe câmp, la acelasi nivel ca si animalele din care descinde. Adam este o fiinta inteligenta, care pune nume tuturor animalelor si este capabil sa si-l aminteasca dupa ce l-a pus. Adam este uman si nu se simte împlinit între animale. El continua sa fie singur, chiar si înconjurat de restul fiintele vii. Nu este complet pâna ce nu o cunoaste pe Eva, sotia lui, femeie si os din oasele lui. În traditia mesopotamiana, dimpotriva, primul om, obtine inteligenta putin câte putin si pierde din forta fizica printr-un ciudat proces de efeminare (dezvoltare de trasaturi feminine), ajungând chiar sa aiba relatii homosexuale cu Ghilgames. Aceasta era o practica foarte obisnuita în civilizatia decadenta a Mesopotamiei. Raportul creatiunii, în schimb, respinge homosexualitatea si apara casatoria dintre un barbat si o femeie. Totodata, înalta demnitatea umana a femeii, care este identica cu a barbatului, prin faptul ca ea este din om, nu dintr-o faptura inferioara. Creatiunea Genezei nu are nimic în comun cu apelativul depreciativ al lui Aristotel, care definea femeia ca pe un “animal inferior”. Nu exista nici o asemanare de substanta între mitologiile pagâne si naratiunea creatiunii pe care o avem în Geneza.
Este interesant de notat ca aceasta relatare biblica a crearii femeiii din om îsi are paralele similare în traditii vechi ale unor popoare foarte îndepartate de zona geografica a evreilor, cum sunt aborigenii australieni si anumiti locuitori din Birmania si Polinezia, care cred ca femeia a fost facuta din coasta primului om. Coincidenta întâmplatoare sau trasmitere pe cale orala de la originile lumii, din saptamâna creatiunii biblice?

In concuzie, a spune ca naratiunea biblica a creatiunii este un mit, înseamna o abordare superficiala a Scripturi si o necunoastere a realitatii, deoarece ea este cu totul opusa mitului. Se vede clar ca raportul creatiunii este un antimit, care demitologizeaza religiile mitologice pagâne si zeitatile acestor religii, aratând ca soarele, luna si stelele, oceanul, cerul si pamântul, nu sunt divinitati care sa primeasca adorarea oamenilor, ci simple obiecte materiale create de Dumnezeul unic si adevarat. El este Creatorul tuturor fiintelor umane, de aceea, El nu este doar o zeitate nationala si exclusiva a evreilor, ci Dumnezeul tuturor oamenilor, indiferent de culoarea pielii, de limba sau cultura. El este un Dumnezeu care nu are nevoie de rituri si nici de ajutor omenesc pentru ca sa dea viata pamântului si creaturilor lui.

2. Biblia si mitologia - Naratiunea creatiei.


Una din problemele principale ale timpului nostru sta în faptul ca multi oameni au întors spatele Bibliei si nu vor s-o mai accepte ca ghid al vietii lor. Unii, pentru ca nu o înteleg, altii, pentru ca nu vor s-o înteleaga. Nefiind o carte de stiinta, ei si-au pierdut respectul fata de ea si nu-i mai recunosc valoarea.

Insasi teologia, umbrita si complexata de succesul stiintelor experimentale, a comis eroarea de a confunda mesajul biblic cu termenii în care ni s-a comunicat. Pentru ca îi lipseste limbajul stiintific actual, unii teologi i-au confundat forma cu fondul, si au considerat-o lipsita de importanta. Ei se refera la raportul biblic despre origini ca la un mit sau o legenda populara, ceea ce, cu siguranta, a contribuit în mare masura la pierderea interesului pentru citirea ei. Considerând-o doar o colectie de legende evreiesti, cu influente din partea miturilor pagâne ale altor popoare înconjuratoare, acesti teologi confuzi au ajuns la concluzia ca Biblia ar trebui demitologizata, adica, sa-i fie înlaturate toate asa zisele mituri, care se ascund în textul ei si care, din punctul lor de vedere, nu sunt de acord cu descoperirile stiintifice moderne, pentru a se putea întelege astfel “adevaratul mesaj” al lui Dumnezeu.

Însa, procedând în felul acesta, pe de-o parte, ei au uitat faptul ca Biblia se adreseaza oamenilor din toate timpurile si toate culturile, de aceea nu poate folosi limbajul stiintific propriu zilelor noastre. Iar, pe de alta parte, ei i-au mutilat învataturile si i-au anulat mesajele ei de baza, contribuind în felul acesta la valul de necredinta si desconsiderare a Bibliei ca revelatie a Cuvântului lui Dumnezeu. In plus, ei si-au dovedit superficialitatea în cunoasterea si întelegerea limbajului si continutului ei de fond.

Primele 11 capitole ale Genezei nu sunt un mit, asa cum în mod eronat afirma teologii liberali, ci dimpotriva, sunt un antimit. De aceea, Biblia nu trebuie demitologizata, pentru ea este cea care demitologizeaza miturile si legendele altor popoare pagâne. Ea trebuie, în schimb, studiata cu seriozitate si responsabilitate, ca sa putem întelege tot ceea ce are ea sa ne spuna ca adevar revelat la nivel existential si uman. Asa zisa gândire critica bazata mai curând pe scepticismul imaginativ, creativ si aventurier, decât pe rationalitatea unei minti oneste si constienta de propriile limitari fata de cele mai adânci taine ale cunoasterii, nu este o metoda adecvata de cercetare si interpretare a Cuvântului lui Dumnezeu.  

Spre deosebire de mitologia pagâna, Biblia ne învata ca actul creatiunii a fost un eveniment real, un fapt obiectiv care a avut loc într-un timp determinat, dar de o maniera atât de singulara si unica, încât, înaintea lui, stiinta moderna si istoria nu pot decât sa observe si sa ramâna mute. La întelegerea actului creatiunii se poate ajunge numai prin credinta si prin acceptarea raportului dat de revelatia divina.

Este adevarat ca anumiti cosmologi, fie din trecut, fie contemporani noua, se refera la haos si hazard ca la niste posibile surse naturale cauzatoare ale ordinii si existentei. Dar, sa fim seriosi, cum ar putea hazardul si haosul prin ele însele sa genereze energia, legile care guverneaza în univers, materia, viata si fiinta umana? Cum s-au putut produce toate acestea fara interventia unei minti inteligente care sa planifice si sa aduca totul în existenta? Ideea unui proiect inteligent este una rationala si în concordanta cu gândirea logica, sau adevarata gândire critica, chiar daca este de necuprins si de neexplicat în profunzimea ei tainica. Cât de ridicole si irationale sunt încercarile de explicare ale originii lumii, asemenea celei de mai sus, privitoare la haos si hazard! Chiar daca sunt imaginate de mintile unor cosmologi si filozofi ai zilelor noastre, ele nu sunt cu nimic mai stiintifice si mai credibile decât miturile popoarelor antice si pagâne despre originea lumii. Atunci când Dumnezeu este exclus intentionat si sistematic de catre mintea omului razvratit împotriva Lui, singura optiune de explicare a originii noastre si a lumii ramâne numai mitul si imaginatia desarta.  

De aceea, ramân uimit si trist, în acelasi timp, când citesc ipotezele unor "teologi" liberali - cuprinsi de mirajul respectabilitatii academice si de ifose de înalta eruditie, recunoscuta, de obicei, numai în acord cu ideologiile actuale la moda – conform carora naratiunea originilor lumii din Geneza ar fi doar un împrumut literar din traditiile mitologiei mesapotamiene, egiptene, sau canaanite.  Sa privim putin la diferentele calitative care exista între miturile acestor popoare antice si raportul biblic despre creatiune.

Religia sumeriana era plina de mituri grotesti si infantile. În unul dintre ele, se afirma ca omul a fost creat din sângele zeilor cu scopul de fi sclavul lor. Intr-un poem din mitologia babiloniana se vorbeste despre crearea zeilor din apa, dupa care zeul Marduk a decis sa-l creeze pe om, la fel ca si în mitul sumerian, cu scopul de a sluji zeilor. Conform cu poemul lui Ghilgames, Marduk era un rege semizeu, nascut din relatia dintre un om si o zeita, care se comporta ca un tiran, ce viola femei si obliga pe oameni la sclavie. In religia canaanita, mitul din Ugarit povesteste cum tânarul zeu Baal a luptat împotriva zeului urzupator al tronului tatalui sau, triumfând asupra haosului acvatic, din care a facut lumea. In unul din miturile egiptene se spune ca oamenii s-au nascut din lacrimile zeului Ra. In scrierile civilizatiei grecesti, atât Homer cât si Hesiod, atribuie divinitatilor lor mitologice numeroase vicii si defecte umane, ca invidia, adulterul, furtul, înselarea. In toate aceste mituri ale antichitatii este vorba de dumnezei creati dupa chipul si asemanarea omului decazut.

Când comparam aceste texte antice cu Scriptura, se poate observa cu usurinta diferentele enorme ce exista între ele. În timp ce miturile pagâne concept creatia ca produs al luptei dintre zei si fortele haosului, relatarea biblica scoate în evidenta activitatea pasnica si linistita a unicului Dumnezeu. Creatorul din Geneza nu provine dintr-o masa acvatica sau din fiinte umane trudite de munca lor obositoare. El este Cel care a creat cerul, pamântul, marea si fiinta umana, modelând totul în acord cu vointa Sa suprema. Elohim din Vechiul Testament nu are nici început, nici sfârsit. El exista în afara timpului si anterior propriei Sale creatii. Nu întâlnim în textul biblic lupta cosmica dintre Dumnezeu si fortele necontrolate ale naturii, ca în miturile pagâne.  In Biblie, nu dumnezeii au fost creati dupa chipul omului, ci invers: fiintele umane sunt create dupa chipul unicului si suveranului Dumnezeu. Aceste divinitati mitice, pline de pasiuni egoiste si rautate, par mai degraba fiinte umane decazute, decât dumnezei autentici. Conform cu Geneza, Dumnezeu nu a creat sclavi care sa presteze munca obligata toata viata lor, ci barbati si femei liberi si capabili sa-si decida propriul lor destin.  

Ce diferente radicale între Biblie si mitologiile antice! Nu exista nici un motiv pentru ca cineva sa creada ca Moise, scriitorul Genezei, s-a inspirat din asemenea surse în naratiunea creatiunii. Evreii antici traiau înconjurati de politeismul pagânismului mitologic. Ei erau ca o insula într-o mare de superstitie si imoralitate. De aceea, Dumnezeu le-a dat o relatare cu totul diferita de cele pagâne, o relatare simpla, pe întelesul mentalitatii lor, dar, în acelasi timp, veridica si fidela realitatii. O explicatie care le-a servit pentru demitizarea originilor lumii si ale omenirii.

Este adevarat ca exista unele vagi asemanari, cum este de pilda între epopeea lui Ghilgames si relatarea biblica despre potop, dar faptul acesta nu este un indiciu neaparat al vreunei influente mitologice asupra Bibliei. Mai degraba, este vorba de un fenomen invers. Aceste civilizatii pagâne au mostenit anumite relatari pe cale orala care veneau din vremea primelor generatii de oameni existente pe pamânt, dar care, de-a lungul miilor de ani, au fost deformate si transformate în mituri. Babilonienii, de origine semitica, au putut sa mosteneasca traditia despre potop relatata in epopeea lui Ghilgames de la sumerieni sau de la amoriti, un popor semitic asezat din mileniul III în.Hr. în nordul Siriei. Acestia au putut avea legaturi cu stramosii lui Avraam, care este posibil sa fi pastrat memorii scrise înca de pe vremea cetatii Babel.  Nu Moise a copiat de la babilonieni, ci invers! Mult mai verosimila este ideea ca babilonienii au mostenit legende provenind la origine din aceleasi surse antice de care s-a putut folosi redactorul Genezei inspirat de Dumnezeu. Aceasta idee pare a fi mult mai coerenta cu realitatea, având în vedere diferentele calitative si de continut enorme care exista între relatarea biblica si restul traditiilor mitologice ale popoarelor din Orientul Apropiat.

1. Biblia si stiinta - Naratiunea creatiei.

Încercarea de armonizare cu orice pret a Bibliei cu stiinta este o eroare, deoarece nu tine cont de diferenta esentiala ce exista între Cuvântul inspirat al lui Dumnezeu si  stiinta umana. Cunoasterea stiintifica este într-o continua schimbare, depasindu-se pe sine. Progresul în cunoastere prin cercetare si descoperire este ratiunea de a fi a metodei stiintifice. In schimb, Scriptura nu se poate schimba, deoarece a fost data oamenilor odata pentru totdeauna. Mesajul ei este permanent valabil si universal, pentru ca se adreseaza fiintei umane din toate timpurile si toate culturile.  El este acelasi ieri, azi si în veci atâta vreme cât exista om pe suprafata pamântului. De aceea, încercarea de a face Biblia mai credibila pentru fiecare generatie, armonizând-o cu un anumit stadiu provizional a stiintei, distorsioneaza adevaratul ei mesaj si subordoneaza autoritatea ei divina conceptiilor temporale ale cunoasterii umane. Daca, adevarul stiintific de ieri sau de astazi, cu trecerea timpului, ajunge sa fie o eroare în mod general recunoscuta, atunci cum ramâne cu Biblia, dar si cu pozitia conformista a crestinilor care promoveaza acest compromis?

Cei care simt dorinta de a potrivi textul Bibliei cu explicatiile stiintifice ale momentului actual, trebuie sa tina cont de faptul ca misiunea principala a Bibliei nu este aceea de a ne informa, ci de a ne forma din punct de vedere moral si spiritual. Daca Dumnezeu ar fi dorit sa ne explice, într-un mod stiintific, prin formule ale fizicii si matematicii, cum anume a creat El lumea si fiintele vii, este foarte probabil ca oamenii nu ar fi înteles nimic. Nici macar acum, înca nu sunt capabili sa înteleaga. Universul si viata ascund mistere, pe care stiinta secolului XXI nu le poate patrunde . Dar, nu aceasta cunoastere a tainelor mecanismelor creatiunii a fost intentia divina prin inspirarea Scripturii, ci cunoasterea marilor adevaruri despre noi însine, despre esenta noastra umana si despre natura spirituala ce ne caracterizeaza. Când citim Cuvântul revelat al lui Dumnezeu, descoperim ca El este foarte interesat sa întelegem care ne este destinul ca fiinte umane si care ne este rostul si rolul în aceasta lume. De aceea, naratiunea Genezei despre creatiune are mai degraba o intentie pedagogica si etica, decât una descriptiva si stiintifica. Nu cum a creat El lumea, ci de ce si pentru ce a creat-o, este intentia acestui raport. 

Stiinta poate sa cerceteze doar fenomene generale, sau, cel putin, care se repeta. Nu este competenta sa se pronunte asupra evenimentelor care s-au petrecut doar o singura data, deoarece acestea nu pot fi supuse metodei ei de cercetare. Omul de stiinta trebuie sa fie martor la ceea ce studiaza. Cercetarea originilor lumii, însa, îi este absolut imposibila. Daca Dumnezeu a creat lumea si a inspirat Scriptura, asa cum credem, atunci numai El poate sa ne spuna ce anume s-a întâmplat la început. Acest lucru, printre altele, este ceea ce da o valoare enorma textului biblic. Biblia îsi conserva incalculabilul ei merit tocmai pentru ca nu este legata de o anumita reprezentare a lumii, pentru ca nu este de caracter stiintific. Mesajul ei universal si atemporal se adreseaza oamenilor din toate vremurile si toate locurile. Din acest motiv, dupa mii de ani dupa ce a fost scrisa, Scriptura continua si astazi sa îmbogateasca viata a milioane de persoane.

Povestea despre "omul-maimuta"

Din momentul în care Darwin si-a publicat, în 1859, cartea sa, “Originea speciilor”, în care isi afirma credinta ca omul si maimuta au un stramos comun, ideea aceasta a prins imediat radacini adânci în mintea acelora care nu credeau în raportul biblic asupra originii lumii si în existenta lui Dumnezeu. In mod progresiv, aceasta ideologie a transformismului evolutionist s-a extins în cercurile stiintifice si în centrele academice, pâna chiar si în cele religioase, devenind cea mai acceptata si raspândita conceptie de explicare a lumii si originilor ei.
 
Majoritatea persoanelor care au trecut prin universitate sau prin scoala secundara, cred ca fosilele descoperite pâna acum, ale asa numitului „om-maimuta”,  constituie cu adevarat un fundament solid si stiintific, care ar demonstra fara nici o îndoiala originea noastra din maimuta. Totusi, ceea ce nu stie marea majoritate a oamenilor, pentru ca comunitatea stiintifica nu este interesata sa promoveze o asemenea informatie, este ca fiecare din aceste fosile au fost rând pe rând cercetate în amanuntime, puse la îndoiala si în cele din urma respinse ca verigi intermediare  între maimutele primitive si fiinta umana.
 
S-a demonstrat ca ilustratiile pe care le contin cartile de popularizare ale evolutionismului, privitor la arborele evolutiei de la protoplasma la om prin regnul animal, sunt în acord mai degraba cu ideologia si cu dorintele personale ale autorilor lor, decât cu cercetarea stiintifica serioasa.  In engleza, aceasta se numeste „wishfull thinking”, adica formarea credintei  si luarea deciziei în acord cu ceea ce îsi doreste, cu ceea îi place sau îsi imagineaza cineva, decât prin recurgerea la evidente, rationalitate si realitate. Ceea ce este sigur, este faptul ca ultimele analize paleontologice si biochimice au demontat complet pretinsul arbore al evolutiei.  
 
Fraude si interpretari eronate. 
 
S-a demonstrat, pe de o parte, ca în construirea ideologei transformiste, s-a recurs într-un mod cu totul necinstit la dovezi mincinoase. De pilda, omul de Piltdown,  care timp de aproape 40 de ani s-a bucurat de notorietate publica si a fost considerat ca proba a tranzitiei de la maimuta la om, în peste 500 de teze doctorale, s-a dovedit a fi o frauda scandaloasa si intentionata. La fel s-a întâmplat si cu omul de Nebraska, bazat pe descoperirea unui singur dinte, de la care s-a pornit în modelarea din ghips a întregii fosile, pretins umanoida, pentru ca în cele din urma sa se demonstreze ca dintele respectiv apartinea în realitate unui porc de multa vreme disparut. De asemenea, Homo habilis s-a dovedit a fi o înselatoare fosila amestecata, compusa din parti a doua fosile, una umana si cealalta de maimuta.
 
Pe de alta parte, s-a demonstrat ca fosilele reale care s-au descoperit si care au fost prezentate ca dovezi ale tranzitiei de la om la maimuta, în realitate nu reprezinta asemenea dovezi, ci doar niste resturi fosilizate, fie umane, fie de maimuta, carora, însa, li s-au dat o eronata interpretare, din motive strict ideologice. De pilda, faimoasa specie Australopithecus si cea denumita Paranthropus, în realitate sunt maimute similare celor actuale, precum gorilele, urangutanii si cimpanzeii, si care erau foarte bine adaptate la mediul lor ambiental, motiv pentru care au fost respinse din lista de verigi intermediare sau de posibili stramosi ai omului.
 
Iar, fosilele clasificate ca specia Homo, considerate la început ca adevaratul „om-maimuta”, au rezultat a fi fost autentice fiinte umane. Nu exista semne de tranzitie graduala între Homo habilis si Homo erectus. Nici între Homo erectus si oricare dintre fosilele din specia sa, ca Homo sapiens, Homo Neanderthal, etc. Despre omul de Neanderthal s-a dovedit, de pilda, ca era la fel de uman ca si noi, doar ca suferea de artrita si rahitism. Arborele evolutiv si relatiile dintre specii s-a construit  de o maniera pur ipotetica si este bazat doar pe simple observatii si presupuneri apriorii. Realitatea este ca speciile ramân stabile si nu se observa nici un semn de tranzitie de la o specie la alta.
 
Studii cerebrale si craniene.
 
Una din metodele de construire a arborelui evolutiv si de trasare a liniilor de înrudire evolutiva dintre diferitele specii fosile si omul actual, s-a bazat pe studierea capacitatii craniene si a marimii creierului. Totusi, realitatea este ca capacitatea craniana a omului este foarte ampla. Când se analizeaza craniul diverselor rase omenesti care exista astazi, capacitatea acestuia oscileaza între 700 cm cubi si 2.200 cm cubi.  Iar, aceasta variatie nu are nimic de-a face cu inteligenta, asa cum evolutionistii, în mod eronat, fac relatie între marimea craniului si nivelul de dezvoltare evolutiva a creierului si a inteligentei. Studiile arata ca sunt la fel de multi inteligenti sau lipsiti de inteligenta, atât printre cei cu craniul mic, cât si printre cei cu craniul mare.
 
Capacitatea craniana medie a urangutanilor actuali este în jur de 400 cm cubi, a cimpanzeilor de 450 cm cubi si a gorilelor de 500 cm cubi. La om, însa media aceasta atinge 1.750 cm cubi. 
 
Antropologii au elaborat diferiti indici cefalici (care apartine capului), comparând greutatea creierului cu greutatea totala a individului, sau cu maduva spinarii, ori cu proportia între ariile prefrontale ale cortexului si totalitatea acestuia. Din asemenea studii a rezultat urmatorul indice cefalic al lui Schenk:  Om – 35, Cimpanzeu – 5,2, Gorila – 3, Cimpanzeu – 3, Cal – 0,97, Balena – 0,47, Câine – 0,37, Pisica – 0,25, Vrabie – 0,03, Strut – 0,02, Porumbel – 0,01, Gaina – 0,001.

Cifrele de mai sus arata cu claritate saltul enorm care ne separa de cimpanzeu, primatul cel mai apropiat omului în privinta indicelui cefalic. Alti indicatori, arata ca în dotarea sa cerebrala fiinta umana depaseste antropoizii cei mai asemanatori, în cifre care se ridica la peste 300 %.  Asemenea date scot în evidenta notabila diferenta care ne separa de maimute, în ciuda a ceea ce evolutionismul încearca sa ne faca sa credem.
 
Volumul cranian mediu la Australopithecus era asemanator maimutelor actuale, în jur de 500 cm cubi, adica se afla la nivelul propriu maimutelor. Totusi, fosilele apartinând speciei denumita Homo, ca Homo erectus depasea 1000 de cm cubi. De exemplu, omul de Java si cel de Pekin, atingeau capacitatea medie de 1300 cm cubi, în timp ce omul de Neanderthal a ajuns chiar sa depaseasca capacitatea craniana a omului modern. Toate aceste fosile au un volum cerebral care le include în rangul pe care-l posedam si noi astazi.
 
Ce înseamna acest lucru?  Inseamna ca în ciuda pretentiilor teoriei darwiniste, singurul lucru sigur este existenta a doua mari grupe de fosile diferite, grupa maimutelor si grupa oamenilor, si ca nu exista nici o dovada de tranzitie între ele. Grupa „omul-maimuta”, predicata de atâta vreme de evolutionism, pur si simplu, nu exista.
 
Asemanari genetice. 
 
Dar, ce se poate spune despre marea asemanare care exista din punct de vedere genetic între om si cimpanzeu, despre care se afirma ca se ridica chiar pâna la 98%? Nu este oare aceasta o dovada ca omul se coboara din maimuta? Doar 2% diferenta! Ideea pare convingatoare, iar evolutionistii recurg la ea ca sa ne convinga de teoria lor. Insa, daca privim aceasta problema si din perspectiva deosebiri care exista între om si cimpanzeu, ne putem da seama cât de enorma este aceasta deosebire. Ce diferenta colosala exista, de pilda, între un om de stiinta si o maimuta! Numai 2% diferenta, si totusi ce diferenta!
 
Una din descoperirile care cel mai mult au surprins pe antropologii evolutionisti a fost aceea ca atât cimpanzeii, cât si gorilele si urangutanii au 24 de perechi de cromozomi în fiecare din celulele lor, în timp ce omul poseda doar 23. In cadrul tuturor primatelor, omul constituie într-adevar singura mare exceptie, tocmai pentru ca poseda o pereche de cromozomi în minus. Aceasta mica diferenta face ca oamenii sa fie considerati ca fiinte unice. O pereche de cromozomi în minus, împreuna cu acest misterios 2% de diferenta în plan genetic, trebuie sa fie niste caracteristici teribil de importante, nu-i asa?
 
Datorita lor ne nastem complet neajutorati si cu un creier mic care reprezinta doar 25% din volumul lui definitiv, pentru ca apoi, în afara pântecelui matern, acesta sa se dezvolte complet, deasupra posibilitatilor oricarei maimute, facând posibila educatia si cultura. Acestei mici diferente genetice se datoreaza de asemenea si faptul ca putem umbla pe doua picioare, cu spatele si capul drept, ca putem gândi, vorbi, lucra cu mâinile si putem crede în Dumnezeu. Datorita acestei diferente omul are constiinta de sine, ca este muritor, ca propria sa esenta nu este doar una materiala, ci spirituala, ceea ce-i face posibila deschiderea sa catre transcendent si supranatural. Toate aceste caracteristici fundamentale ale omului nu se întâlnesc în nici una dintre primate si în nici unul dintre animale.  La urma urmei, aceasta mica diferenta de numai 2% , plus o pereche de cromozomi în minus nu este lipsita de semnificatie, nu-i asa! Ce diferenta enorma realizeaza ea între om si orice animal!
 
Ce dovedeste asemanarea genetica?

Ateul evolutionist Richard Dawkins afirma: „Ceea ce ne face sa stim sigur ca suntem cu totii înruditi, inclusiv cu bacteriile, este universalitatea codului genetic si a altor elemente biochimice de baza”. Dar, ce dovedeste oare aceasta universalitate a codului genetic si a altor elemente biochimice de baza?  Existenta unui stramos comun sau a unui Creator comun?  Daca un Creator comun a planificat sa traim împreuna în aceeasi biosfera este normal sa avem un cod genetic comun. Daca creaturile vii s-ar deosebi între ele din punct de vedere biochimic, probabil nu ar mai exista un lant trofic. Sau, poate viata cu o structura biochimica diferita nu ar fi posibila. Ori, daca ar fi posibila, poate ca nu ar putea supravietui în aceasta biosfera. Similaritatea si progresia nu înseamna neaparat un stramos comun, ci pur si simplu existenta unui proiect comun, în spatele caruia se afla Marele Proiectant.
 
Intrucât toate fiintele vii au un ADN format din patru baze ce contin nitrogen (reprezentate prin literele A,T,C si G) este normal sa ne asteptam la un grad înalt de similaritate informationala între creaturi, indiferent daca sunt sau nu înrudite ancestral. 
 
Iata un exemplu din limba engleza, privitor la diferenta radicala, în ciuda unei mari asemanari:  1. Charles Darwin was a scientific GOD (Charles Darwin a fost un dumnezeu stiintific). 2. Charles Darwin was a scientific DOG. (Ch.Darwin a fost un câine stiintific). Desi literele din cele doua propozitii sunt identice si ordinea este aproape aceeasi, cu exceptia inversarii dintre G si D, în ultimele cuvinte, totusi usoara diferenta genereaza sensuri radical diferite. La fel, o mica diferenta în ordinea celor 4 litere ce compun genomul (harta genetica) fiintelor vii, poate produce creaturi foarte îndepartate, unele de altele. De pilda, în timp ce unele studii arata o foarte mare similaritate intre genomul uman si cel al cimpanzeilor, alte studii arata aceeasi similaritate de procentaj între genomul uman si cel al soarecilor. Inseamna asta ca oamenii provin din soareci? Nu! Asta nu dovedeste decât ca toate creaturile vii au un Proiectant comun, care le-a creat din aceleasi materiale, ca sa traiasca în aceeasi biosfera si pentru sa existe între ele un lant trofic.
 
Marturia proteinelor.
 
Dovada împotriva evolutiei creaturilor vii, unele din altele, si în favoarea unui proiect comun, în care au fost incluse prin creatie divina, o gasim si în compararea secventelor de proteine, care sunt caramizile vietii. Ele sunt alcatuite din siruri lungi de aminoacizi. Majoritatea proteinelor contin peste 100 de aminoacizi, care trebuie sa se gaseasca într-o ordine foarte precisa. Instructiunile pentru aranjarea ordinii aminoacizilor se afla în ADN, iar ordinea lor este foarte importanta, pentru ca orice variatie a ordinii aminoacizilor face ca proteina sa devina disfunctionala. Aici apare problema pentru darwinisti, fie atei, fie teisti. Daca toate speciile au un stramos comun, ar trebui sa gasim secvente de proteine care sa faca trecerea de la peste la amfibiu, de la reptila la mamifer. Dar nu exista asemenea secvente. In loc de asa ceva, descoperim ca tipurile de baza sunt izolate între ele din punct de vedere molecular, ceea ce exclude orice relatie ancestrala.
 
Michael Denton, în cartea sa, Evolution – A Theory in Crisis, spune: „La nivel molecular nu exista nici o urma de tranzitie evolutiva: peste – amfibiu – reptila – mamifer. Astfel, amfibiile, considerate ca intermediare între peste si vertebratele terestre, sub raport molecular sunt la fel de îndepartate de peste, ca orice alt grup de reptile sau mamifere. Pentru cei familiarizati cu imaginea traditionala a evolutiei vertebratelor, acest rezultat este într-adevar uluitor”.
 
Astfel, chiar daca toate organismele vii au un cod genetic comun, în grade diferite de asemanare, acest cod aranjeaza aminoacizii în proteine în asa fel încât tipurile de baza sunt izolate din punct de vedere molecular unele de altele. Nu exista tranzitii darwiniste, decât goluri moleculare distincte. 
 
Ultimul cuvânt despre fosile. 
 
Intorcându-ne însa la fosile, aflam ceva cu adevarat spectacular. În prestigioasa revista Nature, în numarul din martie 2002, evolutionistul molecular Alan Templeton, de la Universitatea Washington, Sant Louis (Missouri), a publicat un studiu comparativ al ADN-ului la fiintele umane actuale, cu scopul de a reconstrui istoria evolutiva a umanitatii, prin determinarea gradului de asemanare genetica între populatiile umane actuale din toata lumea. Concluziile lui, centrate în metode matematice si informatice foarte avansate, revolutioneaza complet antropologia. Nu mai este vorba acum de oase fosile, ci de gene prezente în toti oamenii actuali si care, într-adevar, pot fi considerate fosile ale trecutului. 
 
Conform acestui studiu, toate speciile fosile cunoscute, ca Homo erectus, Homo antecessor, Homo neanderthalensis, Homo sapiens, etc., sunt în realitate aceeasi unica specie umana, la fel ca si noi cei de astazi. Toate aceste pretinse verigi de legatura între maimute si om, în realitate nu sunt decât varietati rasiale umane.  Genele omului actual indica faptul ca în trecut au existat importante migratii între continetele african, asiatic si european, dar acestea nu au produs înlocuirea unei varietati umane cu alta, ci încrucisarea sau amestecul genetic, ceea ce a contribuit la consolidarea legaturilor genetice între populatiile omenesti din toata lumea.
 
Cu alte cuvinte, nu exista dovezi ca omul a evoluat din maimuta. Toate fosilele apartinând speciei Homo corespund în realitate fiintelor umane, care nu au nici o legatura cu fosilele maimuta din specia Australopithecus sau Paranthropus. Arborele evolutiei umane s-a transformat în doi arbusti independenti, fara conexiuni reale între ei. Aceste dovezi care în actualitate au produs confuzie printre paleontologii evolutionisti, ne duc la concluzia logica ca oamenii întotdeauna au fost oameni, iar maimutele întotdeauna au fost maimute. 
 
Omul descinde din Dumnezeu, nu din maimuta, asa cum afirma Biblia cu claritate. Ceea ce ma uimeste, însa, mai mult ca orice, în aceste zile, este faptul ca unii dintre cei educati si crescuti în biserica, tocmai acum când vechile teorii bizare si ridicole au început sa apuna, se ridica sa le reînvieze în ciuda tuturor dovezilor stiintifice împotriva.

03.03.2013