Capacitatea stiintei de a cunoaste
misterele universului si de a oferi o explicatie totala lumii a fost, în mod
decisiv, pusa la îndoiala de-a lungul secolului 20. Multi filozofi ai stiintei au
negat faptul ca problemele privitoare la origini ar putea sa aiba vreun sens
stiintific, asa cum s-a putut vedea în articolul anterior. Pe de alta parte,
în însasi inima stiintei, matematica si fizica s-au aliat împotriva autoritatii
indiscutabile atribuita pâna nu demult investigatiei stiintifice în întelegerea
realitatii, demonstrând ca aceasta nu era nici completa, nici perfecta.
Lumea particulelor subatomice nu poate fi înteleasa prin intermediul conceptelor proprii lumii atomilor. Vechea conceptie reductionista a materialismului, care afirma ca materia si fiintele vii nu sunt decât suma separabila a partilor ei individuale, adica atomii, s-a spulberat la cutremurul provocat de fizica cuantica. Materia se dovedeste a fi tot mai dificil de definit, fiind mult mai complexa si mai misterioasa decât se credea, odata. Este adevarat ca atomii sunt compusi din particule precum quarkuri, leptoni, bozoni, etc. care interactioneaza între ele. Dar aceste particule cuantice fuzioneaza cu câmpuri continue. În acelasi timp, starea lor reala nu ramâne bine definita pâna nu se face o observatie. Si pe deasupra înca, nu este posibil sa se determine, în acelasi timp, pentru nici o particula, unde se afla si ce face. Atunci, din ce este constituit universul si noi însine? Ce este materia când nimeni nu o observa? Ar putea fi vorba oare de o realitate imateriala si indefinita? Este oare observatia unui observator exterior cosmosului cea care defineste propria realitate a cosmosului? Ar fi posibil sa ne gândim la Dumnezeu ca la Creatorul care ne face reali în timp ce ne observa?
1. In anul 1927, principiul de indeterminare, sau de incertitudine, a lui Werner Heisemberg
a pus în evidenta anumite limite fundamentale cunoasterii despre lumea
fizica. Acest principiu, care este o lege a naturii, arata ca nu este posibil a
se cunoaste cu exactitate starea actuala a niciunei particule materiale,
deoarece omului de stiinta îi este imposibil sa masoare cu exactitate ceea ce
observa. De pilda, nu poate masura în acelasi timp pozitia unui electron si viteza
lui. Când se masoara una din variabile, cealalta devine imprecisa. Daca se
încearca determinarea pozitiei exacte a particulei, ea se comporta ca si când
nu ar avea viteza, si invers, când i se masoara viteza, se comporta ca si cum ar
fi lipsita de pozitie. Aceasta imprecizie a tulburat asa de mult pe Einstein,
încât niciodata nu a ajuns sa accepte pe deplin fizica cuantica. Acesta este motivul
pentru care a afirmat celebra fraza: “Dumnezeu nu joaca zaruri”. Totusi, noile
legi fizice s-au impus încet, încet, si astazi stau la baza stiintei.
Aceasta descoperire a demonstrat ca metoda
stiintifica nu poate sa ofere o cunoastere totala si perfecta a realitatii, cum
se credea, ci numai o cunoastere aproximativa si relativa. Stiinta nicidecum nu
are acces la cunoasterea adevarata, ultima.
2. Principiul
superpozitiei cuantice. Conform fizicii clasice, se credea ca atomii ce
compun materia se deplaseaza în gol urmând anumite legi determinate, si tot
ceea ce se întâmpla în univers se supune acestor legi naturale. In opinia unor
filozofi, nici Dumnezeu, nici dimensiunea spirituala, nici liberul arbitru nu
aveau loc în acest univers material. Mintea umana era considerata doar ca un produs
al atomilor care formeaza împreuna celulele cerebrale, fara nici o legatura cu
transcendentul. Totusi, mecanica cuantica a venit sa rastoarne complet aceste
preconceptii, recunoscând în natura existenta elementelor de indeterminare si
chiar a pus la îndoiala ca ar exista o realitate exterioara obiectiva.
Astazi se stie ca aceeasi entitate sau
particula materiala poate prezenta atât proprietati corpusculare, cât si
ondulatorii. Particulele subatomice se comporta nu numai ca niste “gloante”
minuscule (corpusculi), ci si ca unde de energie ce se extind în spatiu. Când
fizicienii cuantici formuleaza atomilor întrebarii proprii particulelor, obtin
raspunsuri proprii particulelor, iar daca formuleaza întrebari proprii undelor,
obtin raspunsuri proprii undelor. Ce înseamna aceasta misterioasa dualitate unda-particula caracteristica
materiei? Ce este materia în realitate? Astazi nici un om de stiinta nu se
îndoieste de existenta reala a electronilor, dar nimeni nu este capabil sa-i
reprezinte în termeni obiectivi. Se crede în ei, deoarece cu existenta lor
realitatea capata sens, dar esenta lor reala nu se cunoaste. Prin urmare, materia
se prezinta misterioasa si ambivalenta, atât în privinta cunoasterii situatiei componentelor
ei în spatiu, cât si a cunoasterii esentei ei fundamentale.
3. Principiul
de non-localitate cuantica. Daca doua particule cuantice sunt împreuna si
interactioneaza între ele, când se separa continua sa se influenteze reciproc,
indiferent cât de departe este una de cealalta. De exemplu, când se excita un
atom de calciu se produc doi fotoni, care sunt emisi în doua directii opuse.
(Fotonul este elementul esential al luminii). Daca unul se retine în laborator,
iar celalat calatoreste catre planeta Marte, orice masurare în primul va avea
consecinte imediate în al doilea, si nu pentru ca ar putea comunica între ei prin
vreun semnal la viteza luminii, ci din cauze cu totul necunoscute.
Acest principiu ridica întrebari si îndoieli
daca exista realitatea independent de masuratoarea cuantica a omului de
stiinta, sau daca tocmai aceasta masuratoare este cea care defineste realitatea,
care înainte de ea era indefinita? Exista realitate când aceasta nu este observata
de nimeni, sau observatia este cea care defineste realitatea? Raspunsul la
aceasta surprinzatoare si naucitoare întrebare l-a dat, din punct de vedere matematic,
fizicianul John Bell, iar mai târziu, în 1982, grupul condus de Alain Aspect
din Paris l-a confirmat experimental. Rezultatele demonstreaza, fara echivoc, a
doua posibilitate. Adica, observatia este cea care defineste realitatea. Lumea particulelor subatomice nu poate fi înteleasa prin intermediul conceptelor proprii lumii atomilor. Vechea conceptie reductionista a materialismului, care afirma ca materia si fiintele vii nu sunt decât suma separabila a partilor ei individuale, adica atomii, s-a spulberat la cutremurul provocat de fizica cuantica. Materia se dovedeste a fi tot mai dificil de definit, fiind mult mai complexa si mai misterioasa decât se credea, odata. Este adevarat ca atomii sunt compusi din particule precum quarkuri, leptoni, bozoni, etc. care interactioneaza între ele. Dar aceste particule cuantice fuzioneaza cu câmpuri continue. În acelasi timp, starea lor reala nu ramâne bine definita pâna nu se face o observatie. Si pe deasupra înca, nu este posibil sa se determine, în acelasi timp, pentru nici o particula, unde se afla si ce face. Atunci, din ce este constituit universul si noi însine? Ce este materia când nimeni nu o observa? Ar putea fi vorba oare de o realitate imateriala si indefinita? Este oare observatia unui observator exterior cosmosului cea care defineste propria realitate a cosmosului? Ar fi posibil sa ne gândim la Dumnezeu ca la Creatorul care ne face reali în timp ce ne observa?
4. Teorema
de incompletitudine a lui Gödel. Un tânar matematician austriac de origine
luterana, în anul 1931, a demonstrat ca orice sistem axiomatic (adica, format
din principii evidente care se admit fara necesitatea de a fi demonstrate,
numite axiome, ca de exemplu, unu este egal cu unu) al teoriei numerelor,
construit pe un numar finit de axiome, va conduce, mai devreme sau mai târziu,
la probleme de nerezolvat în cadrul acelui sistem de axiome. Adica, nu poate
exista o teorie aritmetica perfecta.
Nici un sistem axiomatic formal al matematicii nu este capabil sa fie în
acelasi timp consistent si complet.
Este adevarat ca stiinta experimentala
avanseaza în ciuda acestui fapt, totusi, niciodata nu va fi capabila sa se
asigure ca, în viitor, nu se va contrazice pe ea însasi. Prin urmare,
validitatea stiintei se bazeaza în definitiv pe un act de credinta, ajutat de
experimente, dar fara o valoare demonstrativa absoluta. Exista multe întrebari
în fata carora stiinta întotdeauna va fi lipsita de raspunsuri.
Pe de alta parte, teorema lui Gödel
arata imposibilitatea descoperirii unei teorii finale si definitive a naturii,
teoria întregului, care sa explice toata realitatea existenta împreuna, asa cum
spera unii oameni de stiinta materialisti, pentru ca o asemenea teorie ar avea
întotdeauna nevoie de afirmatii de neexplicat si de nerezolvat. O teorie a totului
(întregului) ar trebui sa fie infinita, si prin urmare, de neatins si de neînteles
pentru fiinte umane limitate si finite. Matematica si fizica, întotdeauna, vor
avea în comun imposibilitatea certitudinii absolute.
Concluzie. Toate aceste
descoperiri din fizica si matematica au facut ca stâlpii, pe care sta stiinta
si o faceau sa para atotputernica, sa se cutremure si sa apara crapaturi în sistemul
ei de sprijin. Ele arata ca stiinta îsi are limitele ei, pe care niciodata nu
le va putea depasi. De aceea, cercetarea stiintei ar trebui sa se limiteze doar
la acele aspecte ale realitatii care pot fi studiate prin controlul experimental,
si sa lase la o parte alte aspecte, care prin propria lor natura nu se supun
acestui control. Daca exista Dumnezeu, care a creat universul si fiinta umana
cu care El doreste sa Se relationeze, daca omul poseda o dimensiune spirituala care-i permite
sa-l caute pe Creator, toate aceste întrebari se refera la realitati metafizice
care pentru totdeauna vor ramâne în afara competentei stiintei experimentale. Cunoasterea
stiintifica este riguroasa si fiabila numai când se mentine în cadrul propriilor
ei limite naturale. Dar când le depaseste, stiinta îsi pierde automat
legitimitatea si se transforma în pura speculatie ideologica. Acest pas suptil,
din pacate, multi divulgatori contemporani ai stiintei obisnuiesc sa-l faca
adesea.
Pe de alta parte, aceste descoperiri ale
fizicii cuantice, care arata limitele stiintei în cunoasterea realitatii, sunt
si un argument în favoarea credintei în existenta lui Dumnezeu. Daca, în
trecut, stiinta parea a fi atotputernica si de nestavilit în încercarea ei de
a-L alunga pe Dumnezeu din lume si din inimile oamenilor, astazi, odata cu
noile descoperiri ale fizicii moderne, nu numai ca au iesit la iveala acele aspecte
ale neputintei ei, ci mai mult, au aparut indicii în plus, care sprijina ideea ca
si în secolul 21 putem sa credem în Dumnezeu, în învierea lui Isus Hristos, în
minuni si în viata de dincolo. Despre implicatiile fizicii cuantice în favoarea
credintei în Dumnezeu, într-un articol viitor.