Cercetarea stiintifica în lumina filozofiei stiintei.

Filozofia științei este ramura filozofiei care studiază fundamentele, ipotezele și implicațiile științei. Ea urmărește să explice probleme precum natura ipotezelor și conceptelor stiintei, modul în care acestea sunt produse, mijloacele de determinare a validității afirmațiilor ei, etc.
 
Teoriile stiintifice au pretentia de universalitate, adica pretind ca pot explica ceea ce se întâmpla în cosmos, pornind de la presupunerea ca tot ceea ce functioneaza pe pamânt trebuie sa functioneze la fel în tot universul. De exemplu, stiinta încearca sa explice evolutia stelelor din diferite galaxii considerând ca legile fizice ce actioneaza în acea lume sunt identice cu cele din lumea noastra. Desigur, aceasta nu este o presupunere banala, totusi ea nu poate fi demonstrata. Presupunerea este asumata de catre oamenii de stiinta, deoarece fara ea, astronomiei i-ar fi  imposibil, practic, sa studieze universul. Totusi, în momentul în care stiinta ne da o explicatie a universuluia pe baza unei teorii, trebuie sa tinem cont de faptul ca presupunerea, pe care este construita, este imposibil de demonstrat, ceea poate da loc la erori importante. A extrapola afirmatii de la o treapta minora a realitatii, la alta majora, sau viceversa, implica un anumit risc, deoarece comportamentul legilor si al obiectelor este posibil sa se schimbe de la un nivel al realitatii la altul. Aceasta observatie a fost facuta frecvent de diferiti filozofi ai stiintei, de-a lungul secolului 20, ceea ce scoate în evidenta caracterul relativ si incert al unor teorii si afirmatii stiintifice, chiar daca acestea sunt divulgate publicului larg ca niste certitudini incontestabile.

In acest articol sunt expuse opiniile pe care le au câtiva dintre cei mai importanti filozofi ai stiintei din secolul 20, privitoare la competenta si limitele stiintei în cunoasterea realitatii. 

1. Karl R. Popper (1902 – 1994).
Începând cu empirismul lui Francis Bacon, din secolul al 16-lea, s-a impus ideea ca metoda de cunoastere a stiintei este testul experimental asupra unor cazuri particulare, de la care apoi prin inductie se obtin legile generale. Totusi, filozoful Karl Popper a atacat aceasta credinta aratând ca în realitate practica stiintifica nu funtioneaza în felul acesta. In opinia lui metoda stiintei nu este inductiva, adica nu se porneste în cunoastere de la experimente, ci este ipotetico-deductiva. Ceea ce face în mod obisnuit orice investigator este sa formuleze mai întâi ipoteze si teorii, pe care le lanseaza în fata comunitatii stiintifice pentru a fi criticate apoi pe baza observatiilor si experimentelor. Daca rezista criticii, teoria ramâne valabila. De aceea, în opinia lui, stiinta progreseaza prin imaginatia si creativitatea cercetatorilor în a lansa teorii si ipoteze, precum si datorita capacitatii comunitatii stintifice de a le critica si a le respinge.

Incepând cu lucrarile lui Karl Popper, se accepta de o maniera generala faptul ca oricât de atragatoare ar fi o teorie stiintifica, înainte ca ea sa se bucure de acceptare generala, trebuie sa fie supusa criteriului falsificarii, prin criticarea si eventual respingerea ei, daca exista suficiente argumente. Conform acestui criteriu, spune el, nu este posibil sa se demonstreze adevarul unui enunt, ci numai falsitatea lui. Se poate sti ce este fals, dar nu ceea ce este adevarat. De aceea, stiinta nu poate pretinde niciodata sa cucereasca adevarul final, ci trebuie sa fie mereu prudenta si sa fie deschisa în orice moment la noi revizuiri.

Neopozitivistii Cercului de la Viena, de la începutul secolului 20, considerau ca afirmatiile stiintifice pot fi verificare cu realitatea. Totusi, Karl Popper, s-a opus acestei credinte aratând ca adevarata stiinta nu se deosebeste de pseudostiinta prin faptul ca enunturile ei ar fi verificabile, ci numai prin faptul ca se pot respinge. Conform acestui criteriu a ajuns sa includa în grupa falselor stiinte astrologia, marxismul, nazismul, psihanaliza lui Freud si teoria psihologica a frenologiei.

În ce priveste originea vietii, a sustinut ca aceasta va ramâne pentru totdeauna în afara posibilitatii de verificare, si chiar daca oamenii de stiinta ar reusi sa creeze vreodata o celula vie în laborator, niciodata nu pot fi siguri ca fiintele vii au început sa existe în felul acela.

Despre teoria darwinista a evolutiei a aratat ca, în opinia lui, nu este o teorie stiintifica, ci una metafizica, deoarece ea nu poate fi suspusa testului falsificarii. O considera o teorie tautologica, care repeta mereu aceeasi idee, dar cu termeni diferiti. La fiecare posibila contradictie care i se gaseste, ca de pilda lipsa fosilelor de tranzitie sau existenta “fosilelor vii”, care nu au evoluat deloc de-a lungul milioanelor de ani, întotdeauna se inventeaza o noua explicatie care sa salveze teoria. In practica, acest lucru nu se întâmpla doar cu metafizica si cu pseudostiinta, ci, într-o anumita masura, si cu teoriile stiintifice. Adesea se descopera elemente care nu se potrivesc cu teoria generala sau care o contrazic. Totusi, teoria nu este respinsa imediat ca falsa, ci se cauta sa se dea o explicatie alternativa pentru elementele discordante.

Karl Popper a fost un mare filozof, convins ca adevarata stiinta nu va putea raspunde niciodata la întrebarile despre sensul ultim al universului. “Noi stim foarte putin. De aceea, ar trebui sa fim mai modesti si sa nu pretindem ca stim totul asupra acestui tip de întrebari finale”. Desi a fost agnostic, nu a avut niciodata o atitudine antiteologica si a sustinut întotdeauna ca problemele transcedentale, desi nu pot fi demonstrate experimental, totusi au sens si pot fi discutate corect de o maniera rationala. 

2. Thomas Kuhn (1922 – 1996). In stiinta, din când în când, se produc anumite revizuiri si modificari radicale de viziune globala asupra lumii, numite “schimbari de paradigma”. Primul care s-a referit la asemenea variatii este filozoful american Thomas S. Kuhn. In opinia lui, în filozofia stiintei, termenul “paradigma” cunoaste mai multe semnificatii, care merg de la “o simpla descoperire stiintifica”, pâna la “un ansamblu sofisticat de preconceptii si credinte”, care se accepta ca adevar stiintific într-un moment determinat. Ca definitie generala, prin paradigma se întelege un punct de vedere global prin care oamenii de stiinta dintr-o anumita epoca cerceteaza si interpreteaza lumea naturala.

Thomas Kuhn afirma ca în stiinta specialistii se grupeaza în jurul unei paradigme, împartasind aceleasi idei si metode, iar întrebarilor care apar pe parcurs li se dau solutii adecvate în cadrul paradigmei acceptate. El numeste aceasta etapa, stiinta normala, în care investigarea se produce monoton, cu rezolvarea problemelor în cadrul modelului acceptat si în care cercetatorii nu îndraznesc sa puna la îndoiala paradigma dominanta. Dar, anomaliile si contradictiile se acumuleaza lent, pâna când volumul lor provoaca o criza a paradigmei, care, printr-o revolutie stiintifica, duce la schimbarea ei cu o alta pardigma, în care vor predomina concepte si presupuneri diferite despre realitate.

În opinia lui Thomas Kuhn, progresul în stiinta nu se realizeaza prin acumularea graduala de cunostinte, ci prin intermediul schimbarilor radicale în viziunea globala despre lume, care se produc dupa lungi perioade de stiinta normala. Un exemplu clar, care ilustreaza aceasta idee a schimbarii de paradigma, este trecerea de la fizica lui Newton, la fizica lui Einstein. De aici, se poate deduce ca teoriile stiintei întotdeauna sunt doar aproximari sau apropieri de realitate, nu adevarul definitiv. Ele au un caracter relativ si provizoriu.

În contra postulatelor pozitiviste, centrate pe absoluta rationalitate a cunoasterii stiintifice, Thomas Kuhn arata ca schimbarile de paradigma cer o anumita doza de credinta din partea oamenilor de stiinta, idee care l-a determinat sa foloseasca conceptul de “convertire” la noua paradigma.

Argumentul profund care sta la baza filozofiei lui Kuhn este ca oamenii de stiinta niciodata nu vor putea ajunge sa înteleaga complet lumea reala si nici macar sa se înteleaga unii pe altii. “Ca sa fim mai precisi – scrie el în anul 2001 – este posibil ca trebuie sa renuntam la notiunea, explicita sau implicita, ca schimbarile de paradigma conduc pe oamenii de stiinta tot mai aproape de adevar”.  Aceasta declaratie vine în conflict evident cu credinta în stiinta si chiar cu idolatria mascata cu grija pe care o practica unii oamenii de stiinta. In opinia lui, oricât de laudabila si meticuloasa ar fi cercetarea stiintifica, ea niciodata nu va putea sa patrunda în adevarul absolut. Realitatea universului si a vietii este, în ultima instanta, ceva incognoscibil pentru stiinta umana. Este evident ca metodologia stiintifica a permis mari progrese în acele domenii ale caror paradigme corespund unor obiecte reale ale naturii cu care se pot face experimente. Însa, când paradigmele se centreaza pe teme, ca originea cosmosului si a fiintelor vii, incertitudinile se amplifica exponential.

 3. Paul K. Feyerabend (1924 – 1994)

În prima lui carte, publicata în 1975, cu titlul provocativ, “Contra metodei”, Paul Feyerabend a argumentat împotriva rationalitatii stiintifice, sustinând ca în stiinta nu exista logica. Cercetatorii adopta concepte si teorii, nu pe baza unor criterii metodologice precise, ci din motive pur subiective, uneori chiar irationale. Nu exista în stiinta criterii care sa nu fie supuse dorintelor si valorilor personale. Stiinta nu poseda o metoda stiintifica, care s-o faca sa avanseze, ci un ansamblu de idei care par sa functioneze si care sunt înlocuite, din când în când, cu altele care functioneaza si mai bine. “Cunoasterea nu consta dintr-o serie de teorii consistente în sine care converg catre un punct de vedere ideal" spune el. "Ea este mai degraba un ocean în continua crestere de alternative incompatibile între ele (si probabil chiar imposibil de a fi judecate, masurate, considerate în mod comparativ), fiecare o unica teorie, fiecare o poveste fantastica, fiecare un mit". A ajuns chiar sa compare stiinta cu astrologia, vudú si vrajitoria.
  
S-a manifestat deschis împotriva atitudinii prepotente a oamenilor de stiinta, care considera ca singurele cunostinte valide si adevarate sunt cele oferite de stiinta. A aparat dreptul creationistilor de a-si educa copii în scoala si în principiile creationiste, alaturi de cele evolutioniste. Din nefericire, în opinia lui, ceea ce se întâmpla este ca stiinta impune la toata lumea ce trebuie sa creada. “Cea mai buna educatie consta în imunizarea oamenilor împotriva încercarilor sistematice de educare”, spune el. Occidentul impune oamenilor produsele stiintei, împotriva vointei lor, fie teoria evolutiei, fie alimentele modificate genetic, fie centralele nucleare, fie acceleratoarele de particule. 

De ce nu exista separare între stat si stiinta, asa cum exista între stat si biserica? Are oare stiinta exclusivitatea cunoasterii adevarate? - se întreba el. Stiinta joaca în societatea moderna acelasi rol pe care l-a avut religia în secolele trecute, dar adevarul este ca nici stiinta si nici oamenii de stiinta nu poseda acea superioritate morala care li se atribuie. “Separarea dintre stat si biserica trebuie completata prin separarea dintre stat si stiinta, cea mai recenta, cea mai agresiva si cea mai dogmatica institutie religioasa” declara el.  Stiinta nu are valoare absoluta pentru om. Iubirea este mai importanta în viata decât stiinta. Nici ratiunea, nici fericirea nu depind de cunoasterea stiintifica. S-a revoltat împotriva atitudinii de supunere a oamenilor fata de opiniile “atotputernice” ale unor savanti, care îndrazneau sa dogmatizeze, nu doar în propriul lor domeniu, ci chiar si în legatura cu chestiuni metafizice. 

Cu privire la posibilitatile stiintei, Feyerabend, la fel ca si colegii sai, Popper si Kuhn, a sustinut ca explicatia finala a enigmei cosmosului niciodata nu va putea fi data de stiinta umana. Speranta pe care o au unii oameni de stiinta sa înteleaga realitatea, printr-o teorie unica a întregului, este o dorinta utopica si excesiv de optimista, care niciodata nu se va realiza. O fiinta limitata cum este omul este incapabil sa înteleaga totul. Si chiar daca ofera ipoteze care încearca sa explice universul, unicul lucru pe care-l obtine este sa faca Realitatea, care este în spatele tuturor lucrurilor, sa zâmbeasca de naivitatea lui.

Fiind întrebat, într-un interviu, daca era o persoana religioasa, a raspuns ca desi s-a nascut într-o familie catolica, de-a lungul întregii lui vieti a fost un ateu aprig. Totusi, acum, spune el “Nu sunt sigur. . . Filozofia mea a adoptat o forma cu totul diferita. Stiti, nu poate fi chestia asta, cä universul. . .  Boom!, . . . si totul a început sa se desfasoare. Asta nu mi se pare sa aiba mult sens”.    

Credinta în stiinta.

Din nefericire, excesul de optimism si de încredere în posibilitatile metodei stiintifice, a determinat pe multi cercetatori de-a lungul istoriei sa creada ca stiinta poate explica toata realitatea în termenii fizicii si chimiei. Însa, din perspectiva filozofiei stiintei, asa cum s-a putut observa mai sus, aceasta nu este decât o credinta iluzorie si utopica, pe care realitatea obiectiva nu o poate confirma.

Credinta exista nu numai în religie, ci si în sânul comunitatii stiintifice, care a generat tot felul de credinte imposibil de demonstrat. Asa este, de pilda, dogma materialismului stiintific, acceptata de o buna parte a cercetatorilor, care afirma credinta ca singura realitate a universului este materia si energia, ca totul se reduce la acestea, prin urmare unicul adevar este cel oferit de cunoasterea stiintifica. Aceasta falsa credinta a fost dezvoltata de gânditorii pozitivisti ai Cercului de la Viena, la începutul secolului 20 si transmisa pâna astazi prin intermediul lucrarilor unor autori atei precum Jacques Monod, Carl Sagan, Richard Dawkins sau Stephen Hawking. In scrierile lor, ei prezinta dogma materialismului stiintific ca si când ar fi demonstrata de stiinta ca unicul adevar, ceea ce în mod categoric este fals, însa, fara îndoiala, o asemenea credinta mincinoasa are o influenta decisiva la nivel popular.

Când dogmele stiintei, ce stau la baza teoriilor ei, sunt amestecate cu evidentele realizari ale progresului tehnologic si cu dificultatea profanilor, sau a oamenilor simpli, de a întelege multe din ipotezele ce fundamenteaza toriile stiintifice si sunt divulgate marelui public neinformat, este normal sa creasca credinta în stiinta, iar aceasta sa se converteasca într-o specie de religie misterioasa, în care marii ei divulgatori actioneaza ca noii preoti idolatri ai societatii.

Într-adevar, astazi, stiinta pentru foarte multi oameni a devenit o noua religie în care cred. In ciuda inconvenientelor generate de dezvoltarea tehnologica, ei cred ca stiinta într-o zi va termina cu toate problemele lumii. Cât despre credinta în Dumnezeu, acesti preoti ai noii religii a stiintei afirma cu aroganta, ca stiinta a facut-o sa nu mai fie necesara. Ceea ce evident este o falsa credinta. Daca în primele faze de dezvoltare a stiintei secolului 19, influentati de dogmele ei, puteau sa faca o asemenea afirmatie sa para credibila, cu cât descoperirile stiintifice au avansat mai mult spre zilele noastre, dând la iveala uimitoarea complexitate de nebanuit a lumii, asa cum o arata teoria generala a relativitatii si fizica cuantica, credinta într-o Inteligenta creatoare care sta în spatele tuturor lucrurile se face tot mai pregnant necesara si tot mai mult împartasita de reprezentanti ai comunitatii stiintifice.