Ce s-a întâmplat la învierea lui Isus?

“Si daca n-a înviat Hristos, atunci propovaduirea noastra este zadarnica, si zadarnica este si credinta voastra” - 1 Corinteni 15:14.

Prin aceste cuvinte, Apostolul Pavel subliniaza, de o maniera categorica, importanta pe care o are credinta în învierea lui Isus Hristos pentru mesajul crestin. Ea este fundamentul lui. Credinta crestina sta în picioare sau cade împreuna cu adevarul marturiei ca Hristos a înviat dintre cei morti. Daca, credinta aceasta este data la o parte, fara îndoiala, din traditia crestina înca ramân unele idei valoroase, care pot forma un fel de conceptie religioasa despre lume si viata, despre Dumnezeu si om, dar în cazul acesta credinta crestina s-ar transforma într-o credinta moarta. Isus ar deveni o personalitate religioasa esuata, o personalitate care, chiar daca continua sa fie mare si sa motiveze reflexia noastra, ramâne totusi într-o dimensiune pur umana. Numai daca Isus a înviat dintre cei morti s-a întâmplat ceva cu adevarat nou, ceva care schimba lumea si situatia omului pe pamânt.

Marturia Noului Testament despre învierea Domnului Isus, privita din punct de vedere istoric, ni se prezinta destul de complexa si ridica multe întrebari. Ce s-a întâmplat atunci? Pentru martorii care s-au întâlnit cu Cel Înviat, cu siguranta, nu era ceva usor de exprimat. S-au confruntat cu un fenomen cu totul nou si neobisnuit pentru ei, care depasea orizontul propriei lor experiente. Evanghelistul Marcu ne spune ca ucenicii se întrebau preocupati, când coborau muntele schimbarii la fata, “ce sa însemne învierea aceea dintre cei morti?” (Marcu 9:10). In ce consta ea? Ei nu stiau, si aveau nevoie sa învete ce înseamna prin confruntarea cu realitatea.

Cine se apropie de relatarile evanghelice ale învierii cu ideea ca stie ce este învierea dintre cei morti, fara îndoiala le va interpreta gresit si va sfârsi prin a le respinge ca nedemne de încredere. Rudolf Bultmann a obiectat fata de credinta în înviere spunând ca, chiar daca Isus ar fi iesit din mormânt, ar trebui totusi sa se spuna ca “o întâmplare miraculoasa de aceasta natura, cum este reanimarea unui mort”, nu ne-ar ajuta la nimic, iar din punct de vedere existential ar fi irelevanta.

Desigur, daca învierea lui Isus nu ar fi mai mult decât miracolul unui mort resuscitat, în ultima instanta, nu ar prezenta pentru noi nici un interes. Nu ar avea mai multa importanta decât reanimarea, prin mijloace medicale, a cuiva mort din punct de vedere clinic. Pentru lume în general si pentru existenta noastra nu ar aduce nici o schimbare. Miracolul unui cadavru reanimat ar însemna ca învierea lui Isus a fost egala cu învierea tânarului din Nain, cu a fiicei lui Iair, sau cu aceea a lui Lazar. De fapt, toti acestia au revenit la viata anterioara, pentru ca, dupa aceea, când le-a sosit din nou ceasul, sa moara definitiv.

Marturiile Noului Testament nu lasa nici o îndoiala asupra faptului ca în învierea Fiului Omului a avut loc ceva cu totul diferit. Învierea lui Isus a însemnat ruperea lanturilor existentei noastre pentru a ne permite înaintarea catre un fel de viata cu totul nou, o viata care nu mai este supusa legilor devenirii si mortii, pentru ca este dincolo de acestea, o viata care a inaugurat o noua dimensiune de a fi om. De aceea, învierea lui Isus nu este un eveniment izolat care ar putea fi neglijat pe motiv ca ar apartine doar trecutului, ci este o schimbare radicala, un salt calitativ, o “mutatie decisiva” (daca ar fi sa folosim limbajul analogic al transformismului, desi inadecvat). În învierea lui Isus s-a deschis o noua posibilitate de a fi om, o posibilitate care intereseaza pe orisicine si care inaugureaza un viitor nou pentru umanitate.

De aceea, apostolul Pavel a legat într-un mod inseparabil învierea crestinilor cu învierea lui Isus. “Caci daca mortii nu învie, atunci nici Hristos n-a înviat. . . Dar nu! Hristos a înviat din morti, pârga celor adormiti” (1 Cor.15:16, 20 trad. Bartolomeu Anania). Invierea lui Isus Hristos este un eveniment universal sau nu este nimic, spune apostolul Pavel. Numai daca o întelegem ca un eveniment universal, ca inaugurarea unei noi dimensiuni a existentei umane, interpretam corect învierea lui Isus. În aceasta consta caracterul particular al marturiei pe care o da Noul Testament despre înviere. Isus nu S-a întors la viata normala din aceasta lume, ca si Lazar sau ca ceilalti morti pe care El i-a înviat. Isus a intrat într-o viata distincta, noua. A intrat în imensitatea lui Dumnezeu si, de acolo, El S-a manifestat uncenicilor Sai.

Asa ceva era cu totul neobisnuit si neasteptat pentru ei, motiv pentru care au avut nevoie de un anumit timp sa se dezmeticeasca si sa înteleaga. Este adevarat ca în credinta iudeilor exista conceptul învierii mortilor la sfârsitul veacului. Viata cea noua era unita începutului unei lumi noi, iar lucrul acesta era de înteles. Daca exista o lume noua, atunci trebuie sa existe un mod nou de viata. Dar, învierea la o noua conditie definitiva si diferita, în plina lume veche, care înca continua sa existe, era ceva cu totul neprevazut si, de aceea, de neînteles la început.

Pentru ucenici, învierea era la fel de surprinzatoare si neasteptata ca si crucea. Nimeni nu se gândea la un Mesia crucificat. Dar, realitatea de pe Golgota nu putea fi negata, si faptul acesta i-a condus la un nou mod de citire si întelegere al Scripturii. La fel, noua lectura a Scripturii privitoare la înviere putea sa înceapa doar dupa întâlnirea lor cu Domnul, Cel Înviat. Dupa multe îndoieli, nesiguranta, oscilari si uimire, ei s-au predat  în fata confruntarii cu realitatea, careia nu mai puteau sa i se opuna. Intr-adevar era El! Traieste, ne-a vorbit si ne-a permis sa-L atingem, chiar daca nu mai apartine acestei lumi tangibile, senzoriale!

Paradoxul era de nedescris. Pe de o parte, era El, cu totul diferit, nu un cadavru reanimat, ci Cineva care traieste în dimensiunea lui Dumnezeu, un nou fel de viata, pentru totdeauna. În acelasi timp, cu certitudine era El, prezent de o maniera reala, în deplina Sa identitate, chiar daca nu mai apartinea lumii noastre. Era vorba de ceva absolut fara egal, unic, ceva ce depasea orizontul obisnuit al experientei, si care era totusi ceva cu totul incontestabil pentru ucenici. Asa se explica caracterul particular al marturiilor învierii. Ele vorbesc de ceva paradoxal, ceva ce depaseste toata experienta, si totusi prezent de o maniera absolut reala.

Dar, oare chiar s-a întâmplat asa? Ca oameni moderni, putem da credit unor asemenea marturii? Gândirea iluminista afirma ca odata cu schimbarea imaginii stiintifice a lumii, ideile traditionale despre învierea lui Isus ar trebui considerate învechite si, prin urmare, abandonate ca nefiind în concordanta cu stiinta. Dar, pâna unde poate stiinta sa se pronunte? Care sunt limitele ei? In marturiile asupra învierii se vorbeste despre ceva care nu intra în lumea experientei noastre, despre o dimensiune noua a realitatii, care nu neaga dimensiunea realitatii existente, concrete, însa o depaseste cu mult, dincolo de limitele accesibile stiintei. Oare, trebuie sa ne asteptam sa aiba loc numai ceea ce a existat întotdeauna? De ce sa nu acceptam ca în lumea asta, care închide în sine atâtea taine de neexplicat, ar putea, totusi, sa se petreaca si ceva de neasteptat, de neimaginat, ceva cu totul nou si neobisnuit? Daca Dumnezeu exista, oare nu poate El crea o noua dimensiune a realitatii umane, si a realitatii în general? Întelegerea pe care o are stiinta, acum, dupa patrunderea ei  în lumea misterioasa din interiorul materiei, dincolo de limitele atomilor, arata ca aceste întrebari nu sunt irelevante.

Prin învierea lui Isus, întreaga creatie asteapta o ultima si suprema “mutatie”, un ultim salt calitativ si definitiv. În învierea Lui, are loc unificarea finitului cu infinitul, unirea dintre om si Dumnezeu, si depasirea definitiva a mortii. În învierea lui Isus, aspiratia dupa eternitate înradacinata în adâncul fiintei noastre îsi gaseste deplina realizare. De aceea, sa dam la o parte orice îndoiala si orice închistare în rutina vremelniciei acestei vieti a devenirii si mortii, si întariti prin credinta ca  atotputernicul nostru Dumnezeu poate sa faca cu mult mai mult decât putem noi sa gândim si sa ne imaginam, plini de curaj si de bucurie sa dam înaintea lumii cea mai frumoasa marturie: Hristos a înviat cu adevarat!

Limitele stiintei.

Capacitatea stiintei de a cunoaste misterele universului si de a oferi o explicatie totala lumii a fost, în mod decisiv, pusa la îndoiala de-a lungul secolului 20. Multi filozofi ai stiintei au negat faptul ca problemele privitoare la origini ar putea sa aiba vreun sens stiintific, asa cum s-a putut vedea în articolul anterior. Pe de alta parte, în însasi inima stiintei, matematica si fizica s-au aliat împotriva autoritatii indiscutabile atribuita pâna nu demult investigatiei stiintifice în întelegerea realitatii, demonstrând ca aceasta nu era nici completa, nici perfecta.

1. In anul 1927, principiul de indeterminare, sau de incertitudine, a lui Werner Heisemberg a pus în evidenta anumite limite fundamentale cunoasterii despre lumea fizica. Acest principiu, care este o lege a naturii, arata ca nu este posibil a se cunoaste cu exactitate starea actuala a niciunei particule materiale, deoarece omului de stiinta îi este imposibil sa masoare cu exactitate ceea ce observa. De pilda, nu poate masura în acelasi timp pozitia unui electron si viteza lui. Când se masoara una din variabile, cealalta devine imprecisa. Daca se încearca determinarea pozitiei exacte a particulei, ea se comporta ca si când nu ar avea viteza, si invers, când i se masoara viteza, se comporta ca si cum ar fi lipsita de pozitie. Aceasta imprecizie a tulburat asa de mult pe Einstein, încât niciodata nu a ajuns sa accepte pe deplin fizica cuantica. Acesta este motivul pentru care a afirmat celebra fraza: “Dumnezeu nu joaca zaruri”. Totusi, noile legi fizice s-au impus încet, încet, si astazi stau la baza stiintei.

Aceasta descoperire a demonstrat ca metoda stiintifica nu poate sa ofere o cunoastere totala si perfecta a realitatii, cum se credea, ci numai o cunoastere aproximativa si relativa. Stiinta nicidecum nu are acces la cunoasterea adevarata, ultima.

2.  Principiul superpozitiei cuantice. Conform fizicii clasice, se credea ca atomii ce compun materia se deplaseaza în gol urmând anumite legi determinate, si tot ceea ce se întâmpla în univers se supune acestor legi naturale. In opinia unor filozofi, nici Dumnezeu, nici dimensiunea spirituala, nici liberul arbitru nu aveau loc în acest univers material. Mintea umana era considerata doar ca un produs al atomilor care formeaza împreuna celulele cerebrale, fara nici o legatura cu transcendentul. Totusi, mecanica cuantica a venit sa rastoarne complet aceste preconceptii, recunoscând în natura existenta elementelor de indeterminare si chiar a pus la îndoiala ca ar exista o realitate exterioara obiectiva.

Astazi se stie ca aceeasi entitate sau particula materiala poate prezenta atât proprietati corpusculare, cât si ondulatorii. Particulele subatomice se comporta nu numai ca niste “gloante” minuscule (corpusculi), ci si ca unde de energie ce se extind în spatiu. Când fizicienii cuantici formuleaza atomilor întrebarii proprii particulelor, obtin raspunsuri proprii particulelor, iar daca formuleaza întrebari proprii undelor, obtin raspunsuri proprii undelor. Ce înseamna aceasta misterioasa dualitate unda-particula caracteristica materiei? Ce este materia în realitate? Astazi nici un om de stiinta nu se îndoieste de existenta reala a electronilor, dar nimeni nu este capabil sa-i reprezinte în termeni obiectivi. Se crede în ei, deoarece cu existenta lor realitatea capata sens, dar esenta lor reala nu se cunoaste. Prin urmare, materia se prezinta misterioasa si ambivalenta, atât în privinta cunoasterii situatiei componentelor ei în spatiu, cât si a cunoasterii esentei ei fundamentale.

3.  Principiul de non-localitate cuantica. Daca doua particule cuantice sunt împreuna si interactioneaza între ele, când se separa continua sa se influenteze reciproc, indiferent cât de departe este una de cealalta. De exemplu, când se excita un atom de calciu se produc doi fotoni, care sunt emisi în doua directii opuse. (Fotonul este elementul esential al luminii). Daca unul se retine în laborator, iar celalat calatoreste catre planeta Marte, orice masurare în primul va avea consecinte imediate în al doilea, si nu pentru ca ar putea comunica între ei prin vreun semnal la viteza luminii, ci din cauze cu totul necunoscute.

Acest principiu ridica întrebari si îndoieli daca exista realitatea independent de masuratoarea cuantica a omului de stiinta, sau daca tocmai aceasta masuratoare este cea care defineste realitatea, care înainte de ea era indefinita? Exista realitate când aceasta nu este observata de nimeni, sau observatia este cea care defineste realitatea? Raspunsul la aceasta surprinzatoare si naucitoare întrebare l-a dat, din punct de vedere matematic, fizicianul John Bell, iar mai târziu, în 1982, grupul condus de Alain Aspect din Paris l-a confirmat experimental. Rezultatele demonstreaza, fara echivoc, a doua posibilitate. Adica, observatia este cea care defineste realitatea. 

Lumea particulelor subatomice nu poate fi înteleasa prin intermediul conceptelor proprii lumii atomilor. Vechea conceptie reductionista a materialismului, care afirma ca materia si fiintele vii nu sunt decât suma separabila a partilor ei individuale, adica atomii, s-a spulberat la cutremurul provocat de fizica cuantica. Materia se dovedeste a fi tot mai dificil de definit, fiind mult mai complexa si mai misterioasa decât se credea, odata. Este adevarat ca atomii sunt compusi din particule precum quarkuri, leptoni, bozoni, etc. care interactioneaza între ele. Dar aceste particule cuantice fuzioneaza cu câmpuri continue. În acelasi timp, starea lor reala nu ramâne bine definita pâna nu se face o observatie. Si pe deasupra înca, nu este posibil sa se determine, în acelasi timp, pentru nici o particula, unde se afla si ce face. Atunci, din ce este constituit universul si noi însine? Ce este materia când nimeni nu o observa? Ar putea fi vorba oare de o realitate imateriala si indefinita? Este oare observatia unui observator exterior cosmosului cea care defineste propria realitate a cosmosului? Ar fi posibil sa ne gândim la Dumnezeu ca la Creatorul care ne face reali în timp ce ne observa?

4. Teorema de incompletitudine a lui Gödel. Un tânar matematician austriac de origine luterana, în anul 1931, a demonstrat ca orice sistem axiomatic (adica, format din principii evidente care se admit fara necesitatea de a fi demonstrate, numite axiome, ca de exemplu, unu este egal cu unu) al teoriei numerelor, construit pe un numar finit de axiome, va conduce, mai devreme sau mai târziu, la probleme de nerezolvat în cadrul acelui sistem de axiome. Adica, nu poate exista o teorie aritmetica perfecta. Nici un sistem axiomatic formal al matematicii nu este capabil sa fie în acelasi timp consistent si complet.

Este adevarat ca stiinta experimentala avanseaza în ciuda acestui fapt, totusi, niciodata nu va fi capabila sa se asigure ca, în viitor, nu se va contrazice pe ea însasi. Prin urmare, validitatea stiintei se bazeaza în definitiv pe un act de credinta, ajutat de experimente, dar fara o valoare demonstrativa absoluta. Exista multe întrebari în fata carora stiinta întotdeauna va fi lipsita de raspunsuri.

Pe de alta parte, teorema lui Gödel arata imposibilitatea descoperirii unei teorii finale si definitive a naturii, teoria întregului, care sa explice toata realitatea existenta împreuna, asa cum spera unii oameni de stiinta materialisti, pentru ca o asemenea teorie ar avea întotdeauna nevoie de afirmatii de neexplicat si de nerezolvat. O teorie a totului (întregului) ar trebui sa fie infinita, si prin urmare, de neatins si de neînteles pentru fiinte umane limitate si finite. Matematica si fizica, întotdeauna, vor avea în comun imposibilitatea certitudinii absolute.

Concluzie. Toate aceste descoperiri din fizica si matematica au facut ca stâlpii, pe care sta stiinta si o faceau sa para atotputernica, sa se cutremure si sa apara crapaturi în sistemul ei de sprijin. Ele arata ca stiinta îsi are limitele ei, pe care niciodata nu le va putea depasi. De aceea, cercetarea stiintei ar trebui sa se limiteze doar la acele aspecte ale realitatii care pot fi studiate prin controlul experimental, si sa lase la o parte alte aspecte, care prin propria lor natura nu se supun acestui control. Daca exista Dumnezeu, care a creat universul si fiinta umana cu care El doreste sa Se relationeze, daca omul  poseda o dimensiune spirituala care-i permite sa-l caute pe Creator, toate aceste întrebari se refera la realitati metafizice care pentru totdeauna vor ramâne în afara competentei stiintei experimentale. Cunoasterea stiintifica este riguroasa si fiabila numai când se mentine în cadrul propriilor ei limite naturale. Dar când le depaseste, stiinta îsi pierde automat legitimitatea si se transforma în pura speculatie ideologica. Acest pas suptil, din pacate, multi divulgatori contemporani ai stiintei obisnuiesc sa-l faca adesea.

Pe de alta parte, aceste descoperiri ale fizicii cuantice, care arata limitele stiintei în cunoasterea realitatii, sunt si un argument în favoarea credintei în existenta lui Dumnezeu. Daca, în trecut, stiinta parea a fi atotputernica si de nestavilit în încercarea ei de a-L alunga pe Dumnezeu din lume si din inimile oamenilor, astazi, odata cu noile descoperiri ale fizicii moderne, nu numai ca au iesit la iveala acele aspecte ale neputintei ei, ci mai mult, au aparut indicii în plus, care sprijina ideea ca si în secolul 21 putem sa credem în Dumnezeu, în învierea lui Isus Hristos, în minuni si în viata de dincolo. Despre implicatiile fizicii cuantice în favoarea credintei în Dumnezeu, într-un articol viitor.

Cercetarea stiintifica în lumina filozofiei stiintei.

Filozofia științei este ramura filozofiei care studiază fundamentele, ipotezele și implicațiile științei. Ea urmărește să explice probleme precum natura ipotezelor și conceptelor stiintei, modul în care acestea sunt produse, mijloacele de determinare a validității afirmațiilor ei, etc.
 
Teoriile stiintifice au pretentia de universalitate, adica pretind ca pot explica ceea ce se întâmpla în cosmos, pornind de la presupunerea ca tot ceea ce functioneaza pe pamânt trebuie sa functioneze la fel în tot universul. De exemplu, stiinta încearca sa explice evolutia stelelor din diferite galaxii considerând ca legile fizice ce actioneaza în acea lume sunt identice cu cele din lumea noastra. Desigur, aceasta nu este o presupunere banala, totusi ea nu poate fi demonstrata. Presupunerea este asumata de catre oamenii de stiinta, deoarece fara ea, astronomiei i-ar fi  imposibil, practic, sa studieze universul. Totusi, în momentul în care stiinta ne da o explicatie a universuluia pe baza unei teorii, trebuie sa tinem cont de faptul ca presupunerea, pe care este construita, este imposibil de demonstrat, ceea poate da loc la erori importante. A extrapola afirmatii de la o treapta minora a realitatii, la alta majora, sau viceversa, implica un anumit risc, deoarece comportamentul legilor si al obiectelor este posibil sa se schimbe de la un nivel al realitatii la altul. Aceasta observatie a fost facuta frecvent de diferiti filozofi ai stiintei, de-a lungul secolului 20, ceea ce scoate în evidenta caracterul relativ si incert al unor teorii si afirmatii stiintifice, chiar daca acestea sunt divulgate publicului larg ca niste certitudini incontestabile.

In acest articol sunt expuse opiniile pe care le au câtiva dintre cei mai importanti filozofi ai stiintei din secolul 20, privitoare la competenta si limitele stiintei în cunoasterea realitatii. 

1. Karl R. Popper (1902 – 1994).
Începând cu empirismul lui Francis Bacon, din secolul al 16-lea, s-a impus ideea ca metoda de cunoastere a stiintei este testul experimental asupra unor cazuri particulare, de la care apoi prin inductie se obtin legile generale. Totusi, filozoful Karl Popper a atacat aceasta credinta aratând ca în realitate practica stiintifica nu funtioneaza în felul acesta. In opinia lui metoda stiintei nu este inductiva, adica nu se porneste în cunoastere de la experimente, ci este ipotetico-deductiva. Ceea ce face în mod obisnuit orice investigator este sa formuleze mai întâi ipoteze si teorii, pe care le lanseaza în fata comunitatii stiintifice pentru a fi criticate apoi pe baza observatiilor si experimentelor. Daca rezista criticii, teoria ramâne valabila. De aceea, în opinia lui, stiinta progreseaza prin imaginatia si creativitatea cercetatorilor în a lansa teorii si ipoteze, precum si datorita capacitatii comunitatii stintifice de a le critica si a le respinge.

Incepând cu lucrarile lui Karl Popper, se accepta de o maniera generala faptul ca oricât de atragatoare ar fi o teorie stiintifica, înainte ca ea sa se bucure de acceptare generala, trebuie sa fie supusa criteriului falsificarii, prin criticarea si eventual respingerea ei, daca exista suficiente argumente. Conform acestui criteriu, spune el, nu este posibil sa se demonstreze adevarul unui enunt, ci numai falsitatea lui. Se poate sti ce este fals, dar nu ceea ce este adevarat. De aceea, stiinta nu poate pretinde niciodata sa cucereasca adevarul final, ci trebuie sa fie mereu prudenta si sa fie deschisa în orice moment la noi revizuiri.

Neopozitivistii Cercului de la Viena, de la începutul secolului 20, considerau ca afirmatiile stiintifice pot fi verificare cu realitatea. Totusi, Karl Popper, s-a opus acestei credinte aratând ca adevarata stiinta nu se deosebeste de pseudostiinta prin faptul ca enunturile ei ar fi verificabile, ci numai prin faptul ca se pot respinge. Conform acestui criteriu a ajuns sa includa în grupa falselor stiinte astrologia, marxismul, nazismul, psihanaliza lui Freud si teoria psihologica a frenologiei.

În ce priveste originea vietii, a sustinut ca aceasta va ramâne pentru totdeauna în afara posibilitatii de verificare, si chiar daca oamenii de stiinta ar reusi sa creeze vreodata o celula vie în laborator, niciodata nu pot fi siguri ca fiintele vii au început sa existe în felul acela.

Despre teoria darwinista a evolutiei a aratat ca, în opinia lui, nu este o teorie stiintifica, ci una metafizica, deoarece ea nu poate fi suspusa testului falsificarii. O considera o teorie tautologica, care repeta mereu aceeasi idee, dar cu termeni diferiti. La fiecare posibila contradictie care i se gaseste, ca de pilda lipsa fosilelor de tranzitie sau existenta “fosilelor vii”, care nu au evoluat deloc de-a lungul milioanelor de ani, întotdeauna se inventeaza o noua explicatie care sa salveze teoria. In practica, acest lucru nu se întâmpla doar cu metafizica si cu pseudostiinta, ci, într-o anumita masura, si cu teoriile stiintifice. Adesea se descopera elemente care nu se potrivesc cu teoria generala sau care o contrazic. Totusi, teoria nu este respinsa imediat ca falsa, ci se cauta sa se dea o explicatie alternativa pentru elementele discordante.

Karl Popper a fost un mare filozof, convins ca adevarata stiinta nu va putea raspunde niciodata la întrebarile despre sensul ultim al universului. “Noi stim foarte putin. De aceea, ar trebui sa fim mai modesti si sa nu pretindem ca stim totul asupra acestui tip de întrebari finale”. Desi a fost agnostic, nu a avut niciodata o atitudine antiteologica si a sustinut întotdeauna ca problemele transcedentale, desi nu pot fi demonstrate experimental, totusi au sens si pot fi discutate corect de o maniera rationala. 

2. Thomas Kuhn (1922 – 1996). In stiinta, din când în când, se produc anumite revizuiri si modificari radicale de viziune globala asupra lumii, numite “schimbari de paradigma”. Primul care s-a referit la asemenea variatii este filozoful american Thomas S. Kuhn. In opinia lui, în filozofia stiintei, termenul “paradigma” cunoaste mai multe semnificatii, care merg de la “o simpla descoperire stiintifica”, pâna la “un ansamblu sofisticat de preconceptii si credinte”, care se accepta ca adevar stiintific într-un moment determinat. Ca definitie generala, prin paradigma se întelege un punct de vedere global prin care oamenii de stiinta dintr-o anumita epoca cerceteaza si interpreteaza lumea naturala.

Thomas Kuhn afirma ca în stiinta specialistii se grupeaza în jurul unei paradigme, împartasind aceleasi idei si metode, iar întrebarilor care apar pe parcurs li se dau solutii adecvate în cadrul paradigmei acceptate. El numeste aceasta etapa, stiinta normala, în care investigarea se produce monoton, cu rezolvarea problemelor în cadrul modelului acceptat si în care cercetatorii nu îndraznesc sa puna la îndoiala paradigma dominanta. Dar, anomaliile si contradictiile se acumuleaza lent, pâna când volumul lor provoaca o criza a paradigmei, care, printr-o revolutie stiintifica, duce la schimbarea ei cu o alta pardigma, în care vor predomina concepte si presupuneri diferite despre realitate.

În opinia lui Thomas Kuhn, progresul în stiinta nu se realizeaza prin acumularea graduala de cunostinte, ci prin intermediul schimbarilor radicale în viziunea globala despre lume, care se produc dupa lungi perioade de stiinta normala. Un exemplu clar, care ilustreaza aceasta idee a schimbarii de paradigma, este trecerea de la fizica lui Newton, la fizica lui Einstein. De aici, se poate deduce ca teoriile stiintei întotdeauna sunt doar aproximari sau apropieri de realitate, nu adevarul definitiv. Ele au un caracter relativ si provizoriu.

În contra postulatelor pozitiviste, centrate pe absoluta rationalitate a cunoasterii stiintifice, Thomas Kuhn arata ca schimbarile de paradigma cer o anumita doza de credinta din partea oamenilor de stiinta, idee care l-a determinat sa foloseasca conceptul de “convertire” la noua paradigma.

Argumentul profund care sta la baza filozofiei lui Kuhn este ca oamenii de stiinta niciodata nu vor putea ajunge sa înteleaga complet lumea reala si nici macar sa se înteleaga unii pe altii. “Ca sa fim mai precisi – scrie el în anul 2001 – este posibil ca trebuie sa renuntam la notiunea, explicita sau implicita, ca schimbarile de paradigma conduc pe oamenii de stiinta tot mai aproape de adevar”.  Aceasta declaratie vine în conflict evident cu credinta în stiinta si chiar cu idolatria mascata cu grija pe care o practica unii oamenii de stiinta. In opinia lui, oricât de laudabila si meticuloasa ar fi cercetarea stiintifica, ea niciodata nu va putea sa patrunda în adevarul absolut. Realitatea universului si a vietii este, în ultima instanta, ceva incognoscibil pentru stiinta umana. Este evident ca metodologia stiintifica a permis mari progrese în acele domenii ale caror paradigme corespund unor obiecte reale ale naturii cu care se pot face experimente. Însa, când paradigmele se centreaza pe teme, ca originea cosmosului si a fiintelor vii, incertitudinile se amplifica exponential.

 3. Paul K. Feyerabend (1924 – 1994)

În prima lui carte, publicata în 1975, cu titlul provocativ, “Contra metodei”, Paul Feyerabend a argumentat împotriva rationalitatii stiintifice, sustinând ca în stiinta nu exista logica. Cercetatorii adopta concepte si teorii, nu pe baza unor criterii metodologice precise, ci din motive pur subiective, uneori chiar irationale. Nu exista în stiinta criterii care sa nu fie supuse dorintelor si valorilor personale. Stiinta nu poseda o metoda stiintifica, care s-o faca sa avanseze, ci un ansamblu de idei care par sa functioneze si care sunt înlocuite, din când în când, cu altele care functioneaza si mai bine. “Cunoasterea nu consta dintr-o serie de teorii consistente în sine care converg catre un punct de vedere ideal" spune el. "Ea este mai degraba un ocean în continua crestere de alternative incompatibile între ele (si probabil chiar imposibil de a fi judecate, masurate, considerate în mod comparativ), fiecare o unica teorie, fiecare o poveste fantastica, fiecare un mit". A ajuns chiar sa compare stiinta cu astrologia, vudú si vrajitoria.
  
S-a manifestat deschis împotriva atitudinii prepotente a oamenilor de stiinta, care considera ca singurele cunostinte valide si adevarate sunt cele oferite de stiinta. A aparat dreptul creationistilor de a-si educa copii în scoala si în principiile creationiste, alaturi de cele evolutioniste. Din nefericire, în opinia lui, ceea ce se întâmpla este ca stiinta impune la toata lumea ce trebuie sa creada. “Cea mai buna educatie consta în imunizarea oamenilor împotriva încercarilor sistematice de educare”, spune el. Occidentul impune oamenilor produsele stiintei, împotriva vointei lor, fie teoria evolutiei, fie alimentele modificate genetic, fie centralele nucleare, fie acceleratoarele de particule. 

De ce nu exista separare între stat si stiinta, asa cum exista între stat si biserica? Are oare stiinta exclusivitatea cunoasterii adevarate? - se întreba el. Stiinta joaca în societatea moderna acelasi rol pe care l-a avut religia în secolele trecute, dar adevarul este ca nici stiinta si nici oamenii de stiinta nu poseda acea superioritate morala care li se atribuie. “Separarea dintre stat si biserica trebuie completata prin separarea dintre stat si stiinta, cea mai recenta, cea mai agresiva si cea mai dogmatica institutie religioasa” declara el.  Stiinta nu are valoare absoluta pentru om. Iubirea este mai importanta în viata decât stiinta. Nici ratiunea, nici fericirea nu depind de cunoasterea stiintifica. S-a revoltat împotriva atitudinii de supunere a oamenilor fata de opiniile “atotputernice” ale unor savanti, care îndrazneau sa dogmatizeze, nu doar în propriul lor domeniu, ci chiar si în legatura cu chestiuni metafizice. 

Cu privire la posibilitatile stiintei, Feyerabend, la fel ca si colegii sai, Popper si Kuhn, a sustinut ca explicatia finala a enigmei cosmosului niciodata nu va putea fi data de stiinta umana. Speranta pe care o au unii oameni de stiinta sa înteleaga realitatea, printr-o teorie unica a întregului, este o dorinta utopica si excesiv de optimista, care niciodata nu se va realiza. O fiinta limitata cum este omul este incapabil sa înteleaga totul. Si chiar daca ofera ipoteze care încearca sa explice universul, unicul lucru pe care-l obtine este sa faca Realitatea, care este în spatele tuturor lucrurilor, sa zâmbeasca de naivitatea lui.

Fiind întrebat, într-un interviu, daca era o persoana religioasa, a raspuns ca desi s-a nascut într-o familie catolica, de-a lungul întregii lui vieti a fost un ateu aprig. Totusi, acum, spune el “Nu sunt sigur. . . Filozofia mea a adoptat o forma cu totul diferita. Stiti, nu poate fi chestia asta, cä universul. . .  Boom!, . . . si totul a început sa se desfasoare. Asta nu mi se pare sa aiba mult sens”.    

Credinta în stiinta.

Din nefericire, excesul de optimism si de încredere în posibilitatile metodei stiintifice, a determinat pe multi cercetatori de-a lungul istoriei sa creada ca stiinta poate explica toata realitatea în termenii fizicii si chimiei. Însa, din perspectiva filozofiei stiintei, asa cum s-a putut observa mai sus, aceasta nu este decât o credinta iluzorie si utopica, pe care realitatea obiectiva nu o poate confirma.

Credinta exista nu numai în religie, ci si în sânul comunitatii stiintifice, care a generat tot felul de credinte imposibil de demonstrat. Asa este, de pilda, dogma materialismului stiintific, acceptata de o buna parte a cercetatorilor, care afirma credinta ca singura realitate a universului este materia si energia, ca totul se reduce la acestea, prin urmare unicul adevar este cel oferit de cunoasterea stiintifica. Aceasta falsa credinta a fost dezvoltata de gânditorii pozitivisti ai Cercului de la Viena, la începutul secolului 20 si transmisa pâna astazi prin intermediul lucrarilor unor autori atei precum Jacques Monod, Carl Sagan, Richard Dawkins sau Stephen Hawking. In scrierile lor, ei prezinta dogma materialismului stiintific ca si când ar fi demonstrata de stiinta ca unicul adevar, ceea ce în mod categoric este fals, însa, fara îndoiala, o asemenea credinta mincinoasa are o influenta decisiva la nivel popular.

Când dogmele stiintei, ce stau la baza teoriilor ei, sunt amestecate cu evidentele realizari ale progresului tehnologic si cu dificultatea profanilor, sau a oamenilor simpli, de a întelege multe din ipotezele ce fundamenteaza toriile stiintifice si sunt divulgate marelui public neinformat, este normal sa creasca credinta în stiinta, iar aceasta sa se converteasca într-o specie de religie misterioasa, în care marii ei divulgatori actioneaza ca noii preoti idolatri ai societatii.

Într-adevar, astazi, stiinta pentru foarte multi oameni a devenit o noua religie în care cred. In ciuda inconvenientelor generate de dezvoltarea tehnologica, ei cred ca stiinta într-o zi va termina cu toate problemele lumii. Cât despre credinta în Dumnezeu, acesti preoti ai noii religii a stiintei afirma cu aroganta, ca stiinta a facut-o sa nu mai fie necesara. Ceea ce evident este o falsa credinta. Daca în primele faze de dezvoltare a stiintei secolului 19, influentati de dogmele ei, puteau sa faca o asemenea afirmatie sa para credibila, cu cât descoperirile stiintifice au avansat mai mult spre zilele noastre, dând la iveala uimitoarea complexitate de nebanuit a lumii, asa cum o arata teoria generala a relativitatii si fizica cuantica, credinta într-o Inteligenta creatoare care sta în spatele tuturor lucrurile se face tot mai pregnant necesara si tot mai mult împartasita de reprezentanti ai comunitatii stiintifice.

4. Adevaruri teologice ale naratiunii creatiei

Raportul creatiunii din Geneza este o revelatie divina despre originile lumii si ale vietii. Este relatata într-un limbaj simplu, nestiintific, însa veridic si potrivit realitatii.

Daca Dumnezeu ar fi ales sa ne vorbeasca despre actele Sale creatoare în termenii stiintei fizice si matematice, cu certitudine n-am fi înteles nimic, nici macar savantii de astazi n-ar fi priceput, deoarece adevarurile divine ale stiintei creatiei sunt mult prea profunde si inaccesibile stiintei omenesti actuale, asa încât, daca ar fi facut-o, El ne-ar fi spus lucruri pe care stiinta contemporana, probabil nu ar reusi vreodata sa si le imagineze prin intermediul tuturor ipotezelor si teoriilor ei despre origininile noastre si ale universului.  

Dumnezeu, însa, a ales sa ne dea o relatare a maretelor Sale acte creatoare, nu cu scopul de a ne informa si de a satisface eventuala noastra curiozitate de a patrunde în tainele Sale, ci cu scopul de a ne forma ca fiinte create de El dupa chipul si asemanarea Sa, prin intermediul revelatiei din Scriptura, ale carei mari adevaruri se afla la baza acestei naratiuni a creatiunii, cu care începe Cuvântul lui Dumnezeu. Iata câteva mari adevaruri revelate în raportul creatiei din Geneza:

1. Dumnezeu este etern, fara început si fara sfârsit. El este nesupus timpului si trecerii lui implacabile, deoarece El a creat timpul, în momentul în care, prin cel dintâi act al Sau creator, a pus în miscare cronometrul universal. Pentru ca El nu se afla în timp, ci este deasupra lui, în fata Sa trecutul, prezentul si viitorul îsi dau mâna si formeaza prezentul continuu. De aceea, El este singurul care cunoaste viitorul si nimic nu este ascuns stiintei Lui.

Noi, creaturile Sale ne desfasuram existenta în timp si calatorim pe aripile lui pâna la consumarea segmentului care ne-a fost acordat. Suntem efemeri si muritori, si într-o zi cronometrul individual al fiecaruia va marca o ultima clipa. Adânc în noi, avem, totusi, aspiratia vesniciei si nemuririi, pentru ca am fost creati dupa chipul si asemnarea lui Dumnezeu. Din toata creatia de pe pamânt, suntem singurele fiinte care pot trai cu dorul si speranta participarii la eternitatea lui Dumnezeu, dincolo de ultima clipa a existentei noastre în timp, când batrânul Cronos nu va mai putea sa muste din noi, ca acum, consumându-ne încet, încet, clipa de clipa..

2. Natura lui Dumnezeu este spirituala si imateriala. Materia este creatia Sa si nu este vesnica. A creat-o ex nihilo, adica pornind de la nimic, dar nu de la un nimic material, asa cum propune astazi fizica particulelor cuantice, ci de la un nimic absolut.  Inainte ca sa fi început sa creeze universul, nimic altceva nu a mai existat în afara de Dumnezeu Însusi. Aceasta idee este clar afirmata în Scriptura.

Tot ceea ce exista a aparut prin creatie si nu prin generare sau emanatie din El. Nici o fiinta si nici un lucru nu este de aceeasi esenta cu a Lui, nimic nu este consubstantial Lui. In timp ce toate lucrurile însufletite sau neînsufletite apartin creatiei, El este unicul diferit, autenticul “Altul”, necreat, imaterial, vesnic, spiritual.

Dumnezeu nu numai ca este distinct de materia creata, dar este deasupra ei si independent de ea. Acest adevar este exprimat prin notiunea transcendenta divina. Chiar daca deasupra ei si independent de ea, totusi, Dumnezeu este implicat în creatia Sa, deoarece creatia depinde în permanenta de El pentru a exista si a functiona. Implicarea lui Dumnezeu în creatie mai este numita imanenta divina.

Acest adevar revelat despre Dumnezeu respinge pe de-o parte materialismul, care sustine ca materia este singura realitate care exista, iar pe de alta parte respinge panteismul care sustine ca totul este o emanatie din Dumnezeu, identificând si confundând astfel materia si creatia cu Dumnezeu.

3. Dumnezeu a initiat istoria umanitatii în prima zi a saptamâna creatiunii când a spus: “Sa fie lumina”, si a continuat apoi în fiecare zi cu alte acte creatoare care au desavârsit mareata Sa lucrare, odata cu aparitia omului, barbat si femeie, facut  dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu. Apoi, în ziua a saptea El S-a odihnit de toata lucrarea Sa pe care o facuse. Aceasta prima saptamâna, cu cele sase zile lucratoare si a saptea ziua de odihna, ofera omului de-a lungul istoriei sale pe pamant un cadru temporal dupa care sa-si desfasoare viata si activitatea, într-un ritm adecvat necesitatilor sale biologice si spirituale.

De-a lungul istoriei s-a demonstrat ca aceasta alternanta de sase zile de activitate si o zi de odihna este cea care se potriveste cel mai bine necesitatilor societatii omenesti. Incercarile de schimbare a acestei succesiuni saptamânale, ca de pilda, decada (10 zile) egipteana, chinzena (15 zile) romana, sau decada calendarului revolutionar francez, nu au avut succes, iar în cele din urma întotdeauna s-a impus saptamâna de 7 zile. Faptul acesta ar putea fi un indiciu în favoarea originii saptamânii, în lucrarea creatiunii divine.. Perioada celor 7 zile este, astfel, un mijloc pedagogic care sa-i arate omului cum trebuie sa-si distribuie timpul între activitati de munca si odihna, pentru a pune deoparte timpul necesar pentru închinarea adusa lui Dumnezeu.

Saptâna creatiunii, prin faptul ca apartine istoriei, fiind primul ei segment, nu este un timp mitic, la fel ca în religiile pagâne, care sa necesite reîntoarceri si reactualizari ciclice prin rituri. Ea este prima portiune de timp ce apartine istoriei, care se desfasoara liniar si ireversibil, dinspre un început catre un sfârsit. Nu exista loc pentru o istorie ciclica, în care totul se repeta, nici pentru teorii ca aceea a eternei reîntoarceri.  Istoria omenirii a început cu actul creator divin si merge înainte spre desavârsirea destinului pe care ea, umanitatea, o are în planul lui Dumnezeu.  

4. In actele Sale creatoare, Dumnezeu, nu este dependent de timp. El creaza imediat, instant, prin puterea care exista în Cuvântul Sau de a aduce totul în existenta si din nimic. Psalmul 33:9 spune: “Caci El zice si se face, porunceste si ce porunceste ia fiinta”. Iar apostolul Pavel declara ca Dumnezeu “cheama lucrurile care nu sunt ca si cum ar fi” (Romani 4:17). El nu are nevoie nici de timp si nici de mediatori pentru a crea. El nu a adus lumea la existenta printr-un proces lent de trasformare desfasurat de-a lungul unor lungi perioade de timp, ci a creat o lume terminata si perfecta înca din primul moment.  O creatie facuta de-a lungul unei saptamani de sapte zile de 24 de ore fiecare, cu câte o interventie separata în fiecare zi, asa încât vegetalele se disting perfect de animale, iar oameni se deosebesc total de amândoua.

5. Dumnezeu face toate lucrurile bune si perfecte. “Dumnezeu S-a uitat la tot ce facuse si iata ca erau foarte bune”, spune raportul Genezei. Chiar daca astazi unii cred ca omul a progresat mult fata de momentul în care a aparut în aceasta lume, datorita ideilor evolutioniste si marxiste, Biblia spune contrariul. Când a iesit din mâinile lui Dumnezeu lumea era perfecta, însa pacatul, care s-a furisat mai pe urma prin caderea primilor oameni, a adus aceasta stare deplorabila de degenerare pe care o vedem si astazi. Tot ceea ce urmeaza în Scriptura, dupa naratiunea creatiunii si caderii, este o descoperire a planului si interventiei lui Dumnezeu de restabilire a creatiei Sale la conditia ei de perfectiune originara.

6. Dumnezeu a creat o lume a libertatii si a supunerii voluntare si din dragoste fata de vointa Sa divina. Acesta este întelesul pomului cunostintei binelui si raului din gradina Edenului. Miturile antice pagâne concepeau crearea omului ca pe o necesitate egoista a zeilor, pe care sa-i slujeasca si sa-i elibereze de muncile lor grele si obositoare. Dumnezeul Genezei nu creaza din egoism, ci din dragoste. El nu are nici o necesitate pe care fiinta umana sa o satisfaca, ci creaza liber si pentru libertate, fiinte umane capabile sa iubeasca si sa primeasca iubire, sa se supuna si sa slujeasca voluntar si din dragoste. O asemenea creatie, însa, nu se putea fara asumarea unui risc. Omul, în cele din urma, folosindu-se de libertatea acordata, a întors spatele Creatorului sau. In ciuda acestui gest de ingratitudine si razvratire, dragostea infinita a lui Dumnezeu a pregatit un plan de mântuire prin Domnul Isus Hristos.

7. Dumnezeu creaza fiinta umana dupa chipul si asemanarea Sa. Omul este creatia speciala a lui Dumnezeu, de aceea, spre deosebire de toate celelalte creaturi, el este liber si responsabil de faptele Sale înaintea Creatorului. El are constiinta de sine si de propria sa existenta. Poate gândi, inventa, modifica natura, poate crea arta, poate reproduce viata. În plus, poseda o dimensiune trascendenta, o spiritualitate care, spre deosebire de restul creatiei însufletite, îi permite sa ridice ochii spre cer si sa comunice cu Creatorul sau.

Acestea sunt cateva dintre adevarurile fundamentale continute în naratiunea biblica a originilor lumii, pe care autorul ei inspirat de Dumnezeu a dorit sa le trasmita din generatie în generatie, si care, din fericire, au ajuns pâna la noi, în ciuda tuturor vicisitudinilor istoriei. Nu este un mit si nu trebuie demitologizata. Este istoria reala a originilor noastre, pe care se fundamenteaza si întelegerea destinului nostru vesnic. Orice atingere si modificare, orice rastalmacire si mistificare a acestei revelatii divine este o lucrare a minciunii promovata si inspirata de îngerul luminilor de alta data, devenit diavolul si tatal minciunii, prin razvratire împotriva lui Dumnezeu.

3. Naratiunea creatiei – un antimit

O trasatura fundamentala a raportului biblic despre creatiune este caracterul lui antimitic. El nu este un mit asa cum, eronat, l-au considerat unii, în încercarea lor de a face un compromis între Biblie si ipotezele sau teoriile stiintifice incerte. Unul din scopurile lui principale este sa demitologizeze toate conceptiile religioase si filozofice false despre originea vietii si a lumii, printr-o relatare simpla, pe întelesul oricui, însa potrivita cu realitatea.

1. Naratiunea creatiunii demitologizeaza în primul rând miturile pagâne pe care le aveau popoarele antice, în mijlocul carora locuiau evreii.

Ce sunt miturile? Sunt relatari fantastice ale culturilor antice, care în ciuda caracterului lor irational erau acceptate ca explicatie a realitatii, a originii lumii si a fiintelor umane. Miturile au în comun o serie de detalii caracteristice, cum ar fi prezenta zeilor, a semizeilor sau a eroilor supraumani,  care simbolizau fortele naturii, pamântul, focul, apa, cerul, fertilitatea, principiul masculin sau feminin, etc. Personajele mitologice, zei, titani, animale antropomorfice sau forte oculte prezinta întotdeauna comportamente tipic omenesti. Se lupta între ele, cum fac si oamenii, si se lasa conduse de pasiuni degradante, ca ura, înselarea, infidelitatea, distrugerea rivalului, etc.

O alta trasatura caracteristica miturilor este faptul ca nu se petrec în timpul istoric real, ci într-unul imaginar, ideal, motiv pentru care ele trebuie reactualizate în timpul real prin intermediul riturilor. Mitologia babilonoiana si canaanita, de pilda, concepeau fertilitatea pamântului, a oamenilor si a animalelor ca rezultat al interventiei unui zeu care, în acel trecut imaginar, s-a unit fizic cu zeita terra, cu o femeie sau cu o femela din regnul animal. Pentru ca pamântul sa rodeasca, femeile sa nasca, iar animalele sa se înmulteasca, era necesar sa fie reactualizat mitul, în mod succesiv, prin rituri ale fertilitatii. In scopul acesta, în templele pagâne, preotesele, reprezentante ale mamei-terra, trebuiau sa fie fecundate de zeu, sau în lipsa lui de catre preot, o data pe an. Aceasta este prostitutia sacra pagâna. Ceva cu totul abominabil si imoral pentru profetii evrei, care condamnau aceste practici ale mitologiei din religia  canaanita. 

Nimic din toate acestea nu apare in relatarea biblica a creatiunii. Nici zei, nici semizei, nici lupta fortelor rivale, nici înfruntarea dintre pasiunile omenesti. Ci numai lucrarea pasnica si linistita a Dumnezeului Creator.

Este adevarat ca si naratiunea creatiunii în explicarea originilor lumii arata catre un timp originar, “la început”, al tuturor lucrurilor. Însa, timpul creatiunii nu este un timp mitic, ca acela pe care-l postulau miturile antice, ci cu totul opus, un “timp” ce era înaintea aparitiei timpului, adica eternitatea lui Dumnezeu, care se afla dincolo si în afara timpului istoric, care începe odata cu crearea luminii, când se pune în miscare cronometrul universal.  Nu avem acces la acel  timp anistoric, “la  început”, si nici la legile care guvernau atunci si prin care Dumnezeu a creat lumea. De aceea, cartea Genezei nu contine rituri de reîntoarcere la acel timp originar si de reactualizare a lui, ca în mitologiile pagâne.

In naratiunea biblica a creatiunii, Dumnezeu aduce în existenta fiintele vii si porunceste ca acestea sa se înmulteasca, toate “dupa soiul lor”. Nu era nevoie de rituri ale fertilitatii pentru ca procrearea sa functioneze bine, pentru ca lucrarea terminata a lui Dumnezeu era “foarte buna”. In ciuda semnelor teribile lasate de caderea în pacat, dupa fiecare iarna urmeaza o noua primavara, când viata se reînnoieste în mod constant, prin intermediul legilor pe care Dumnezeu Creatorul le-a asezat în lumea biologica si pe care El le mentine în providenta Sa.

2. In al doilea rând, naratiunea biblica a creatiunii demitologizeaza miturile trasformiste, antice sau moderne. Teoria evolutiei speciilor este un mit modern care explica, la fel de irational si fantezist, si fara temei stiintific real, ca si miturile pagâne, originea lumii si a vietii pe pamant printr-un proces de transformare naturala si progresiva, de-a lungul sutelor de milioane de ani, de la o simpla celula acvatica pâna la om. Totusi, aceasta teorie nu a aparut spontan odata cu naturalistul englez Charles Darwin, în secolul XIX, ci îsi are originea, mai mult sau mai putin rudimentara, în anumiti gânditori din cea mai îndepartata antichitate.

Cosmologia egipteana presupunea ca germenii tuturor lucrurilor existau într-o masa acvatica eterna, numita Nou, din care au iesit toate fiintele de pe pamânt. Iar textele sumeriene sustineau un proces larg de evolutie a omului de la o stare cu totul animalica, la o stare de umanizare, apoi la viata lui salbatica si în cele din urma la starea sa superioara de creator de cultura si constructor de cetati. Printre greci si romani, au existat de asemenea gânditori care sustineau materialismul, trasformismul biologic si aparitia omului din animale. Filozoful grec Anaximandru, secolul VII în.Hr., credea ca oamenii s-au nascut din pesti, apoi au iesit afara din apa si au început sa traiasca pe uscat. La fel, istoricul grec Plutarh (secolul I A.D.) si poetul si filozoful latin Tito Lucrecio Caro (secolul I în.Hr.) sustineau originea animalica primitiva a rasei umane.

Impotriva tuturor acestor credinte trasformiste, naratiunea biblica a creatiunii afirma cu claritate ca fiecare parte a creatiunii este un act independent al lui Dumnezeu. De o maniera care poate parea excesiva, dupa fiecare zi de activitate divina creatoare, Biblia spune: “Dumnezeu a vazut ca lucrul acesta era bun”. Nu exista nici o filiatie sau descendenta, ci numai creatii izolate intre ele. Nu exista evolutie intre o specie si alta, ci fiecare tip de baza este creat separat. Toate au fost facute “dupa soiul lor”. Exista niste granite genetice fixe, de netrecut, între diferitele soiuri sau tipuri de baza. Este adevart, ca în interiorul acestor granite genetice pot exista variatii naturale sau artificiale, sub influenta factorilor de mediu, al mutatiilor accidentale, al încrucisarilor dirijate, ceea ce astazi în limbaj stiintific se numeste microevolutie, însa niciodata nu apare ceva nou, care sa nu fi fost deja prestabilit la început în patrimoniul genetic sau genomul fiecarui tip creat. Faptul acesta este dovedit astazi de stiinta experimentala, ceea ce exclude macroevolutia generala de la celula la om, asa cum propune ipoteza evolutionista.

3. In al treile rând, naratiunea creatiunii demitologizeaza filozofia pagâna a panteismului, care sustine originea a tot ceea ce exista printr-o emanatie evolutiva din interiorul sau din esenta divinitatii. Geneza, însa, contrazice aceasta conceptie filozofica, cu puternice influente atât în lumea antica (hinduismul, budismul. etc), cât si în zilele noastre, prin intermediul filozofiei newage, si afirma ca toate lucrurile care exista în lume au fost create ex nihilo, din nimic, si rând pe rând, zi dupa zi, de-a lungul unei saptamâni, de catre Dumnezeu.

In unele religii antice, ca mazdeismul persan sau filozofia luminii din teologia greaca a lui Pseudodionisos, lumina era considerata o emanatie de caracter divin si de aceea merita veneratie. Geneza însa neaga o asemenea credinta afirmând ca lumina nu este decât o creatie. Dumnezeu exista inaintea luminii fizice creata în prima zi. La fel, soarele, luna si stelele, considerate emanatii ale divinitatii, motiv pentru care li se aducea închinare de catre egipteni, caldeeni, babilonieni, greci, romani si alte popoare, în Geneza nu sunt decât niste luminatori de zi si de noapte, creati de Dumnezeu sa raspândeasca lumina fizica pe pamânt si sa semnaleze anotimpurile si calendarul agricol. Acesti astri, carora nici macar nu li se da numele în Geneza 1 pentru a se evita orice rezonanta de natura pagâna, nu sunt dumnezei, nici nu pot exercita influente malefice sau benefice asupra oamenilor, nici nu pot prezice viitorul si nici nu trebuie sa fie obiect de închinare.

Faptul ca soarele, luna si stelele apar doar în ziua a patra, nu înseamna în mod necesar ca au fost create în acea zi. In textul ebraic, versetul 16 spune: “Dumnezeu a facut cei doi mari luminatori”, iar versetul 1 afirma ca “Dumnezeu a creat cerul si pamântul”. Este vorba de doua verbe ebraice distincte. Când Dumnezeu creaza, actul Sau porneste de la nimic, ex nihilo, nefolosindu-Se de o materie preexistenta, dar a face  poate însemna, de asemenea, a pune în ordine ceva ce deja exista. De pilda, a spune ca cineva îsi “face patul” nu înseamna ca îsi construieste sau îsi creaza un pat, ci ca îl pune în ordine, asezându-i cearceafurile si perna la locul lor. Conform unor ebraisti, acesta ar putea fi sensul textului biblic. De-a lungul zilei a patra, Dumnezeu a deschis pânza de nori densi de vapori de apa care se extindeau pe tot cerul, descoperind astfel marii luminatori, care au fost creati “la început”.

4. În al patrulea rând, naratiunea biblica a creatiunii demitologizeaza conceptiile false despre natura si originea omului. In Geneza, Adam apare cu totul diferit de primii oameni din miturile antice. Nu este un om salbatic, ca Enkidu, din epopeea lui Ghilgames, care traieste pe câmp, la acelasi nivel ca si animalele din care descinde. Adam este o fiinta inteligenta, care pune nume tuturor animalelor si este capabil sa si-l aminteasca dupa ce l-a pus. Adam este uman si nu se simte împlinit între animale. El continua sa fie singur, chiar si înconjurat de restul fiintele vii. Nu este complet pâna ce nu o cunoaste pe Eva, sotia lui, femeie si os din oasele lui. În traditia mesopotamiana, dimpotriva, primul om, obtine inteligenta putin câte putin si pierde din forta fizica printr-un ciudat proces de efeminare (dezvoltare de trasaturi feminine), ajungând chiar sa aiba relatii homosexuale cu Ghilgames. Aceasta era o practica foarte obisnuita în civilizatia decadenta a Mesopotamiei. Raportul creatiunii, în schimb, respinge homosexualitatea si apara casatoria dintre un barbat si o femeie. Totodata, înalta demnitatea umana a femeii, care este identica cu a barbatului, prin faptul ca ea este din om, nu dintr-o faptura inferioara. Creatiunea Genezei nu are nimic în comun cu apelativul depreciativ al lui Aristotel, care definea femeia ca pe un “animal inferior”. Nu exista nici o asemanare de substanta între mitologiile pagâne si naratiunea creatiunii pe care o avem în Geneza.

Este interesant de notat ca aceasta relatare biblica a crearii femeiii din om îsi are paralele similare în traditii vechi ale unor popoare foarte îndepartate de zona geografica a evreilor, cum sunt aborigenii australieni si anumiti locuitori din Birmania si Polinezia, care cred ca femeia a fost facuta din coasta primului om. Coincidenta întâmplatoare sau trasmitere pe cale orala de la originile lumii, din saptamâna creatiunii biblice?

In concuzie, a spune ca naratiunea biblica a creatiunii este un mit, înseamna o abordare superficiala a Scripturi si o necunoastere a realitatii, deoarece ea este cu totul opusa mitului. Se vede clar ca raportul creatiunii este un antimit, care demitologizeaza religiile mitologice pagâne si zeitatile acestor religii, aratând ca soarele, luna si stelele, oceanul, cerul si pamântul, nu sunt divinitati care sa primeasca adorarea oamenilor, ci simple obiecte materiale create de Dumnezeul unic si adevarat. El este Creatorul tuturor fiintelor umane, de aceea, El nu este doar o zeitate nationala si exclusiva a evreilor, ci Dumnezeul tuturor oamenilor, indiferent de culoarea pielii, de limba sau cultura. El este un Dumnezeu care nu are nevoie de rituri si nici de ajutor omenesc pentru ca sa dea viata pamântului si creaturilor lui.