A înviat Isus Hristos cu adevarat?



In fiecare an, cu ocazia Pastelor, pretutindeni în lumea crestina au loc procesiuni în amintirea traseului Via Dolorosa, strabatut de Domnul Isus Hristos cu crucea pe umeri pâna la Golgota, locul rastignirii. Un asemenea traseu traditonal se afla în muntii Alpi italieni numit “statiile crucii”, pe care multi crestini cu ocazia marii sarbatori în amintirea jertfei mântuirii, îl strabat cu devotiune. Traseul se încheie în fata unui mare crucifix. Un turist a observat o mica poteca care pornea de la crucifix, plina de tufisuri si ierburi, semn ca demult nu mai calcase nimeni pe acolo. Curios sa vada unde duce, a pornit în directia ei si, spre surprinderea lui, a descoperit o grota sapata  în stanca ca un mormânt deschis cu o piatra alaturi la intrare. Era simbolul mormantului gol lasat de Isus, Cel inviat. A fost însa neglijat, pentru ca, dupa ce oamenii strabateau traseul, se opreau obositi la o oarecare distanta de cruce, o priveau cu gesturi de devotiune si apoi plecau, uitând ca în spatele crucii se gasea ultimul punct comemorativ al traseului Via Dolorosa, mormântul gol, dovada învierii.

In aceste zile, în lumea crestina ortodoxa si greco-catolica, se celebreaza marea sarbatoare a Pastelor. Milioane de oameni participa la cea mai importanta sarbatoare din calendarul liturgic bisericesc, si îsi aduc aminte cu reverenta si sentimente pioase de jertfa Mântuitorului pe cruce pentru pacatele noastre. Dar, câti dintre ei mai cred cu convingere în învierea Sa dintre cei morti, si în consecintele pe care ea le are asupra conditiei noastre efemere pe acest pamânt?

Acest adevar al învierii lui Isus dintre cei morti, împreuna cu jertfa ispasitoare de pe cruce, reprezinta nu numai esenta Pastelui crestin, ci si temelia credintei si sperantei noastre. Totusi, el este tot mai greu de acceptat si de crezut, nu numai in societatea seculara, ci chiar si printre unii dintre cei ce se declara crestini. Thomas Jefferson, al 3-lea presedinte al SUA, care a semnat declaratia de independenta, este o ilustratie perfecta a unei parti importante a crestinismului actual. Desi se declara crestin, totusi, nu a putut accepta elementele miraculoase din Scriptura. El si-a editat propria versiune a Bibliei, în care toate referintele la supranatural au fost sterse. În Noul Testament s-a limitat numai la învatatura morala a lui Isus. Cuvintele de incheiere ale Evangheliei din Biblia lui Jefferson, sunt acestea: “Acolo ei l-au pus pe Isus si au asezat o piatra mare la gura mormantului si au plecat”. O asemenea evanghelie nu poate fi o Evanghelie în adevaratul sens al cuvântului, deoarece nu are nici o veste buna in ea.

A inviat Isus cu adevarat? Iata o întrebare tulburatoare! Pentru ca daca Isus n-a inviat, atunci oricat de atragatoare ar fi învatatura Lui morala, El n-ar fi Mântuitorul nostru, Evanghelia Sa nu ar fi adevarata, credinta noastra nu ar avea nici o temelie, predicarea crestina n-ar raspândi decât minciuni, iar viata noastra pe pamânt nu ar avea nici un viitor si nici o speranta. Care este adevarul? A inviat Isus cu adevarat sau învierea Lui nu este nimic mai mult decat o interesanta fictiune?

Impotriva marturisirii credintei de veacuri a bisericii în învierea lui Isus, de-a lungul vremii, s-a ridicat multa opozitie.  Unii, considerandu-L pe Isus un mit, au pus la indoiala însasi existenta Lui istorica, si au anulat astfel orice discutie despre învierea Lui. Dar, probele istoriei  antice, disponibile astazi, si cercetarile întreprinse în acesta privinta au demonstrat, daca nu mai mult, cel putin istoricitatea lui Isus din Nazaret. Neputând eluda existenta istorica a Mantuitorului si veridicitatea condamnarii si executarii Lui prin rastignirea pe cruce,  sceptici au negat totusi posibilitatea învierii Lui, aducand o serie de obiectii.

OBIECTII ÎMPOTRIVA ÎNVIERII

1. Corpul lui Isus fusese furat de catre ucenici. Prima negare a învierii a avut loc imediat, duminica dis-de-dimineata, cand soldatii raportand autoritatilor religioase ale iudeilor cele întamplate la mormant, prin mituire cu bani, acestia au fost determinati sa minta, ca in timp ce dormeau, au venit ucenicii Lui si L-au furat. Câta greutate poate sa aiba o asemenea obiectie, se poate vedea cand ne gandim la masurile foarte stricte de siguranta luate de catre conducatori, pentru ca sa faca imposibila orice eventuala încercare de-a ucenicilor sa fure trupul lui Isus, care din punctul lor de vedere ar fi fost o înselare si mai mare decat cea dintâi, cand El afirmase ca este Mesia (Mat. 27:64). Ei au asezat o garda romana la gura mormantului, a carui intrare  a fost întarita si pecetluita. In plus, cine si-ar imagina ca niste ucenici deprimati, lasi si infricosati la gândul ca ar putea sa aiba si ei aceeasi soarta ca si Isus, ar fi riscat sa se înfrunte unor garzi romane? O asemenea obiectie nu are nici un suport logic.

Si totusi, cum putem explica faptul ca, dupa ce vineri spre apusul soarelui, corpul neînsufletit al lui Isus fusese asezat în mormant, de catre cei apropiati Lui, desi fusese pazit cu mare grija de catre garzile de soldati romani, vestiti pentru disciplina si brutalitatea lor, totusi, duminica dis de dimineata nu a mai fost gasit înlauntru. Si nici dupa aceea, corpul Sau mort nu a mai reaparut. Nimeni nu l-a mai vazut.  Nimeni n-a pretins vreodata ca detine vreun os din trupul Lui ca relicva. Ce s-a intamplat cu trupul mort al lui Isus? Enigma aceasta nu  poate fi explicata decât prin învierea Lui.

2. O alta obiectie impotriva învierii, sustine ca povestea mormantului gol si presupusa lipsa a trupului mort al lui Isus, se poate explica prin faptul ca femeile care s-au dus la mormant dis-de-dimineata au gresit mormantul.  Au mers la unul gol. Si cum nu L-au gasit acolo, pe fondul deceptiei in legatura cu sperantele iluzorii ce dominau mintea lor, au presupus ca a înviat, pentru ca presupunerea lor, pe fondul psihologic pe care îl traiau, mai pe urma, sa se transforme în certitudine.

Totusi, femeile au fost prezente la îmbalsamarea si înmormântarea trupului lui Isus. Ele stiau bine unde era El înmormântat. Chiar s-au înselat? Iar Petru si Ioan, care dupa vestea adusa de femei, au alergat la mormant s-au inselat si ei in ce priveste adevaratul mormânt al lui Isus? Totusi, chiar daca am presupune ca femeile si ucenicii ar fi gresit mormântul, nu se poate spune ca autoritatile iudeilor nu stiau unde era, pentru ca au pus soldati sa-L pazeasca. Iar atunci cand ucenicii, la câteva zile dupa eveniment, au inceput sa vesteasca învierea Lui, foarte simplu ei ar fi putut prezenta trupul mort al lui Isus ca proba împotriva “ratacirii” apostolilor. Dar autoritatile n-au facut asa ceva. De ce? Ar fi fost arma lor cea mai puternica împotriva adevarului învierii.  Autoritatile nu au facut lucrul acesta, pur si simplu, pentru ca nu posedau corpul lui Isus, desi îl pazisera cu grija si luasera toate masurile împotriva disparitiei acestuia. El nu se mai gasea in mormânt. Desigur, pentru ei aceasta era o enigma, pe care din pricina împotrivirii inimii lor nu puteau s-o explice. Daca ar fi putut aduce vreo proba împotriva, cu siguranta ei ar fi adus-o. Dar nu o aveau. Si acest lucru arata lipsa de temei a acestei obiectii.

3. Halucinatie  sau iluzii.   O a treia obiectie, este menita sa dea o lovitura serioasa credintei in învierea lui Isus Hristos. Ea încearca, în aparenta cu o oarecare seriozitate si caracter stiintific,  sa puna “presupusa” înviere pe seama unor fenomene psihologice bine cunoscute, cum sunt halucinatiile si iluziile, ce nu sunt decat niste manifestari ale alterarii constientului. In starile iluzorii si de halucinatie omul vede în mintea lui ceva ce nu exista în realitate, sau vede proiectata în imagini ideea pe care anterior mintea lui o acceptase ca adevarata. Desi aceste fenomene psihologice sunt cunoscute în psihiatrie, totusi, datele pe care ni le ofera marturiile de care dispunem, nu pot fi explicate pe baza principiilor psihologice care determina aparitia iluziilor si halucinatiilor.

Este imposibil din punct de vedere psihologic, ca mai mult de 500 de persoane (1 Cor. 15:6) care au marturisit ca L-au vazut, L-au auzit, L-au pipait, si nu toti deodata, ci in contexte diferite, de o maniera repetitiva, sa fi avut  halucinatii si iluzii. Rapoartele pe care le avem despre ei ii prezinta, nu in stari de transa, de excitatie, de extaz mistic, care sa favorizeze aparitia haucinatiilor si iluziilor, ci in conditii psihologice si de constiinta cu totul normale, fie in camera de sus, fie la mare in timp ce pescuiau, fie in gradina (Ioan 20:15). Ba mai mult, cei mai multi dintre ei nu aveau o dispozitie mentala favorabila acceptarii minunii  invierii. Pur si simplu nu credeau. Toma chiar a obiectat impotriva convingerii de mai târziu a celorlalti ucenici, spunand ca nu va crede pana nu va avea toate probele. Iar Isus i le-a dat.  O asemenea stare mentala exclude pur si simplu posibilitatea iluziei si halucinatiei.

La multi ani dupa cruce – ne spune Pavel in 1Cor.15:6 – majoritatea acestor martori oculari ai învierii inca se gaseau în viata si puteau dovedi acest lucru. Crestinii din prima si chiar a doua generatie, au putut avea la dispozitie marturia directa a acestor martori ai învierii. Nu este de mirare ca o asemenea credinta, care d.p.v. stiintific este irationala si incredibila, sa fie totusi acceptata pe o scara atat de extinsa în primele secole, in ciuda cruntei opozitii fata de urmasii lui Isus.

4. Cea de-a patra obiectie, s-ar putea sa ofere o anumita argumetatie logica doar acelor minti care cauta inadins sa respiga invierea lui Isus ca un fapt autentic. Ea sustine ca Isus in realitate nu a murit, ci doar a cazut într-o stare de inconstienta, un fel de lesin profund. Apoi cand a fost asezat în gropa rece, Si-a revenit si a pretins ca a inviat, si astfel s-a nascut crestinismul.

Totusi, în lumina datelor istorice de care dispunem în legatura cu rastignirea - si sa nu uitam ca Evangheliile sunt în primul rand niste rapoarte istorice - aceasta teorie nu are nici un fundament. Ioan a fost martor ocular la ceea ce s-a intamplat pe cruce (Ioan 19:26). Deci, marturia lui este directa si nu intermediata. Mai mult, el tine sa ne spuna ca marturia lui este adevarata, este demna de incredere. (Ioan 19:35). Ioan isi scrie Evanghelia ce-i poarte numele, intr-un timp cand gnosticii crestini, motivati de ideile filozofiei pagâne, despre raportul dintre materie si spirit, respingeau realitatea întruparii lui Hristos, si in consecinta si realitatea mortii Lui pe cruce. Ei spuneau ca atât întruparea cât si moartea pe cruce au fost doar aparente si nu reale.

In Evanghelia sa la capitolul 19, el ne ofera cateva informatii, care certifica pâna în detalii stiintifice, daca putem vorbi asa,  realitatea mortii lui Isus. Iudeii, vazând ca se apropie sabatul, si fiindca ziua aceea de sabat corespundea si cu Pastele, nu puteau îngadui ca cei rastigniti sa ramâna pe cruce dupa apusul soarelui. Ar fi fost o încalcare grava a Legii (Deut.21:23). Pentru ca sa le grabeasca moartea, ei au cerut lui Pilat sa le zdrobeasca fluierele picioarelor. Ne-mai-avand posibilitatea sa-si ridice pieptul în forta picioarelor pentru a respira,în foarte scurt timp, ei aveau sa moara prin sufocare. Soldatii romani au venit si au zdrobit picioarele celor doi  tâlhari, dar cand au ajuns în dreptul lui Isus, au constatat ca era mort. De aceea Lui nu i-au zdobit picioarele, împlinind fara sa stie o proorocie. Totusi, unul dintre soldati, probabil sa se asigure mai bine ca era mort, I-a strapuns coasta în dreptul inimii cu o sulita. Ioan, spune ca din rana adânca a iesit sânge si apa. Daca Isus în acel moment nu era decat lesinat, cu certitudine, aceasta strapungere i-ar fi fost fatala. In plus, sa observam ca Ioan, fara sa stie, da un detaliu care pentru stiinta medicala contemporana este o proba ca a survenit moartea biologica. Acest fenomen descris de Ioana se întampla, fie imediat dupa ce a survenit moartea, când fuidul sangvin se separa de cel apos, fie in cazul unui infart mortal, când sangele din inima se ameteca cu lichidul pericardic ce înconjoara inima. Ceea ce raporteaza Ioan, ca din coasta Lui a iesit sânge si apa este o proba, care nu poate fi rasturnata de niciun argument, ca Isus cu certitudine atunci cand a fost luat de pe cruce era mort, nu doar lesinat. Moartea biologica a lui Isus nu poate fi contestata.  Cum moartea  Lui nu poate fi contestata, reaparitia Mantuitorului a treia zi, dupa ce biologic murise, probata obiectiv de marturia a peste 500 de persoane, demonstreaza autenticitata învierii. 

UCENICII SI ÎNVIEREA

Cum am putea explica faptul ca ucenicii, lasi, fricosi si tradatori, în zilele urmatoare învierii se manifesta cu totul diferit, marturisindu-L pe Domnul Isus Hristos cu atâta putere si fara frica, atitudine ce nu i-a parasit nici macar atunci când s-au confruntat cu propriul lor martiraj? Acest fapt demonstreaza ca ceva extraordinar s-a întamplat cu ei, ca o convingere ferma a pus stapanire pe inima lor. Era certitudinea pe care au primit-o in urma dovezilor de neînlaturat ca El înviase. Este posibil ca cineva sa moara pentru o minciuna în care crede in mod eronat, dar cine ar fi capabil sa moara pentru o idee despre care stie ca este o minciuna?

Daca ei si-ar fi fabricat propria lor versiune a faptelor, numai ca sa-si spele obrazul de rusinea deceptiei, sau din motive elitiste, ca sa fie întemeietori unei noi religii, sau pur si simplu din pricina unei concluzii subiective a mintii lor dispusa sa se agate de orice iluzie, ca mecanism de protectie împotriva dureroasei deceptii pe care o resimteau din greu în orele ce au urmat rastignirii, nu dupa multa vreme, în lipsa fundamentului unei convingeri ferme ar fi renuntat si nu si-ar fi sacrificat viata pentru ceva ce nu ar fi avut o baza solida.  Si totusi ei au fost dispusi sa-si dea viata pentru El. Aceasta demonstreaza existenta în sufletul lor a unei convingeri ferme bazata pe o învierea reala, demonstrata cu probe de neinlaturat.

Necredinciosii au spus ca mesajul ucenicilor cu privire la învierea lui Isus nu este decât o farsa premeditata. Totusi sa ne gandim la faptul ca mesajul învierii lui Isus a fost predicat în zilele urmatoare, imediat dupa rastignire, când în mintea oamenilor totul înca era foarte proaspat si au facut lucrul acesta în locul în care s-au petrecut faptele. Sunt mentionati  cel putin 16 martori ai evenimentelor, printre care si Iosif din Arimatea, si Nicodim membri ai sinedriului, figuri bine cunoscute celor din Ierusalim. Daca mesajul apostolilor privitor la înviere ar fi fost un fals premeditat, ei nu ar fi inceput sa-si raspandeasca ideile decat dupa un timp cand lucrurile se vor fi asezat, si vor fi fost uitate asa incât oamenii sa nu mai poata verifica veridicitatea celor afirmate de ei. Probabil vor fi inceput sa faca acest lucru intr-un loc mai îndepartat, nu chiar in Ierusalim, un loc unde falsul nu ar fi fost usor de detectat, si cu siguranta nu ar fi fost  folosite ca marturie nume de persoane renumite binecunoscute, ci ar fi inventat niste nume presupus renumite care nu ar fi putut implica riscul verificarii teoriei lor.  Gânditi-va cat de usor ar fi putut distruge preotii si conducatorii miscarea crestina, dovedindu-le falsitatea mesajului, daca lucrurile nu s-ar fi petrecut chiar asa cum le vesteau ei in Evangheia lor.

Daca ei ar fi dorit sa vesteasca o minciuna – oricare ar fi fost motivele lor sa faca acest lucru – cu siguranta nu si-ar fi construit mesajul în jurul unei teme atat de controversate si incredibile cum este invierea, care a ridicat atata opozitie, ci mai degraba ar fi fost mai inteligent sa predice un mesaj centrat în învatatura Lui morala, de pilda despre dragoste, evitand astfel multe probleme create de o tema atât de controversata. Si totusi ei si-au fundamentat mesajul pe învierea Lui. Si au avut forta în proclamarea acestui mesaj, pentru ca predicau, nu o minciuna, ci un adevar. 

IMPORTANTA ÎNVIERII

Nici o veste din lumea aceasta nu poate fi mai pretioasa pentru noi, cei care zilnic asistam cu oroare si durere la spectacolul amenintator al mortii, ce se desfasoara sub privirile noastre, ca aceasta veste ca Hristos a murit pentru noi, dar a înviat si a înfrânt astfel legaturile mortii si ale mormântului. 

Sigmund Freud, fundatorul psihiatriei, a scris urmatoarele: “Iar in cele din urma, se gaseste dureroasa enigma a mortii, pentru care nici un remediu înca nu s-a gasit, si probabil niciodata nu se va gasi”. Cuvinte descurajante pentru sceptici si necredinciosi! Dar pentru cel ce crede in Isus, moartea nu mai este o enigma. “Eu sunt invierea si viata” – a spus Isus. “Cine crede in Mine, chiar daca ar fi murit, va trai” (Ioan 11:25). Pentru cel credincios, moartea nu este decât o trecere catre viata deplina în Dumnezeu. Deoarece, cei care mor cu credinta în Mântuitorul Isus Hristos, chiar daca trupul lor pamântesc se odihneste în mormânt în asteptarea reasezarii tuturor lucrurilor stricate prin pacat, totusi, viata lor este ascunsa cu Hristos în Dumnezeu (Col.3:3). Si "când Se va arata El, vom fi ca El, pentru ca Îl vom vedea asa cum este" (1 Ioan 3:2). La fel ca El! Asa cum L-au vazut ucenicii. Acelasi Isus de dinainte de cruce, aceeasi persoana, aceeasi fiinta la fel de reala ca mai înainte. Moartea nu este sfârsitul definitiv, asa cum cred scepticii. Moartea nu încheie totul, odata pentru totdeauna. Din clipa învierii Domnului Isus, moartea nu mai este decât un pas catre un alt început al vietii desavârsite în Dumnezeu. 

De-a lungul secolelor, cel mai sudic punct al Africii a fost cunoscut sub numele de Capul furtunilor.  Acolo, se spune ca se petreceau furtuni teribile in antichitate. Multe secole nimeni n-a stiut ce se gaseste dincolo de acel punct geografic, deoarece niciunul dintre cei care s-au încumetat sa se aventureze sa-l treaca  nu s-a mai întors vreodata sa povesteasca ce a vazut.  In 1497, exploratorul portughez, Vasco de Gama, a reusit cu succes sa treaca de acel punct si sa gaseasca dincolo de furtunile teribile ale acelui loc o mare linistita, iar mai încolo tarmurile Indiei. Din acel moment, numele acelui punct geografic din partea cea mai de sud a Africii, a fost schimbat din Capul furtunilor în Capul bunei sperante.

Inainte ca Isus Hristos sa fi înviat din morti, moartea era capul furtunilor în care orice speranta de viata dincolo erau spulberate. Nimeni nu stia ce se afla dincolo de acel punct final, pana când acum aproape 2000 de ani, într-o duminica dis-de –dimineata, acele vechi viziuni ale lui Isaia din cap.53 s-au transformat în victoria lui Isus asupra ultimului nostru mare inamic. In acea dimineata glorioasa Isus a înfrant pe Satana si stapanirea lui asupra mormântului. Asa cum exloratorii din secolele ce au urmat lui Vasco de Gama, au putut sa vada dincolo de acel antic cap al furtunilor, la fel noi astazi putem sa privim dincolo de moarte spre speranta cerului si a vietii eterne împreuna cu Isus, care, la mareata Lui aratare pe norii cerului îmbracat în glorie, ne va face partasi aceleiasi experiente a învierii de care a avut si El parte si va transforma pentru totdeauna trupul starii noastre smerite si-l va face asemenea trupului Sau gorificat.   

Aceasta este speranta noastra crestina. Acesta este mesajul crestinismului in lume. Acesta este motivul pentru care dorim sa ducem lupta credintei pâna la sfarsit, oricât de vitrega ne-ar fi soarta pe acest pamânt. De aceea, vrem sa-L slujim pe Dumnezeu si sa traim pentru El, si sa vestim prin invierea noastra la o viata noua ca Isus cu adevarat a inviat dintre cei morti.

Creatiunea Genezei si datele stiintei.


Daca primele capitole ale Genezei sunt o relatare adevarata,  fidela realitatii, despre actele creatoare ale lui Dumnezeu, atunci de ce exista o asa mare discrepanta între acesta naratiune si datele pe care le detine stiinta privitor la vechimea pamântului si la felul în care a aparut viata în toata diversitatea ei? Sunt oare datele stiintei în conflict cu Biblia, sau numai interpretarea pe care o da stiinta acestor date, pe baza unor criterii, care pot fi considerate, cel putin discutabile? Exista posibilitatea ca informatiile prezentate de paleontologie, geologie si arheologie sa fie aduse în armonie cu relatarea biblica despre originile lumii si ale vietii?

Pe baza unor metode astronomice de calcul, stiinta a ajuns la concluzia ca universul ar avea o vechime de apoximativ 15 miliarde de ani, timp care ar fi fost necesar luminii celor mai îndepartate stele de la marginea universului ca sa ajunga pâna la noi. Iar, pe baza masuratorilor radiometrice asupra elementelor radioactive din fosile, stânci, straturi geologice sau resturi de meteoriti cazute pe pamânt, stiinta afirma ca vechimea pamântului ar fi de vreo 4,5 miliarde de ani. Dar, câta certitudine exista în calculele stiintei privitor la vechimea lumii? În stiinta, la fel ca si în religie, adesea este nevoie de credinta. Fara credinta, stiintei i-ar fi imposibil sa dezvolte ipoteze si teorii. Si chiar daca acestea sunt îmbracate într-un limbaj matematic extrem de sofisticat, care impresioneaza, la urma urmei ele se bazeaza pe o doza semnificativa de credinta. In articolul urmator ma voi referi mai pe larg la aceste metode de stabilirea a vechimii universului si a pamantului si la problemele care se ridica privind certitudinea lor, ceea ce arata ca trebuie sa fim foarte circumspecti când este vorba sa acceptam anumite postulate ale stiintei ca adevar final, mai ales atunci când acestea vin în conflict cu Scriptura.

Sa presupunen, totusi, ca afirmatiile stiintei privitor la vechimea universului ar fi reale. Faptul acesta ar veni oare în conflict cu naratiunea creatiunii biblice? Nicidecum, deoarece Biblia pastreaza tacerea în privinta vechimii universului, a sistemului solar si a planetei noastre. În primul verset al Genezei, ea afirma doar atât: „La început, Dumnezeu a facut cerurile si pamântul”, adica universul. Când anume a avut loc acest „început”? Biblia nu ne spune. Între versetul 1, care afirma clar ca Dumnezeu a creat universul, si versetul 2, care descrie imaginea planetei noastre aflata într-o stare de haos („pustiu si gol”), înainte de saptamâna creatiei, a putut sa treaca tot timpul de care ne vorbeste cosmologia actuala. Miliardele de ani de transformare lenta si de racire a cosmosului fara viata, nu presupune nici o contradictie cu textul biblic, pentru ca Scriptura pur si simplu nu spune nimic despre data creatiei cerurilor si pamântului. Ele au fost create într-un timp indefinit, la care Scriptura nu face referire.

Cum ramâne totusi cu opinia care de multa vreme circula printre crestini, privitor la presupusa vechime de 6000 de ani de la creatiune.  Aceeasi incertitudine care exista în privinta metodelor stiintei de datare a vechimii universului si a planetei noastre, exista si în metoda care a fost folosita în stabilirea vechimii lumii de la creatiune pâna astazi, pe baza genealogiilor din Biblie. 

Episcopul anglican James Ussher (1581 – 1656), unul din cei mai importanti oameni de stiinta ai vremii sale, pe baza presupunerii ca nu exista nici un gol în genealogiile biblice din Geneza 1-11, a ajuns la concluzia ca Adam a fost creat în anul 4004 în.Hr., ceea ce ar implica ideea ca de la creatiune pâna în zilele noastre ar fi trecut deja 6000 de ani. Cronologia sa a fost  atasata la vechea editie engleza a Scripturii, numita Scofield Reference Bible, prin intermediul careia teoria sa a devenit populara printre crestini. 

Totusi, presupunerea aceasta nu este corecta, deoarece astazi se stie ca genealogiile nu sunt complete, ci contin multe goluri. Ele au fost asezate în Biblie pentru un scop teologic, si nu pentru a sustine o cronologie exacta a istoriei. Ele arata linia clara de descendenta de-a lungul timpului, însa nu includ toate verigile de legatura dintre parinti si copii. Adesea de la un stramos se trece, peste generatii, direct la un nepot, stranepot sau stra-stranepot. De pilda, în Geneza 11:12 Arpacsad este tatal lui Selah, dar în Luca 3:35-36, între Arpacsad si Selah este introdus Cainan. In Matei 1:8 se spune ca Ioram a fost tatal lui Ozia, dar în lista paralela din 1 Cronici 3:11-14 se vede clar ca între Ioram si Ozia (Azaria)  lipsesc trei generatii, anume Ahazia, Ioas si Amatia. Câte goluri exista în genealogiile biblice si câti ani reprezinta ele, nu se stie. De aceea, o cronologie completa de la creatiune pâna în zilele noastre nu poate fi facuta.

Creationistii care sustin o vârsta recenta a pamântului si a vietii pe el, considera ca vechimea acestuia se afla undeva între 6000 si 15.000 de ani. Ideea acesta este în concordanta si cu cercetarea arheologica, care arata ca cele mai vechi urme de civilizatie umana pe pamânt nu depasesc perioada cuprinsa între 10 mii si 15 mii de ani. Având în vedere faptul ca Scriptura nu ne da date precise privind cronologia istoriei biblice, cred ca se impune o anumita flexibilitate în încercarea de apreciere aproximativa a vârstei vietii pe pamânt.  

Daca am presupune ca afirmatiile stiintei privitor la vechimea universului si ale pamântului ar fi reale, desi exista multa improbabilitate în privinta acesta, atunci ideea unui univers vechi creat de Dumnezeu în urma cu 15 miliarde de ani, si a unui pamânt vechi de 4,5 miliarde de ani, nu ar veni neaparat în conflict cu primul verset al Genezei, desigur daca afirmatia lui este înteleasa ca o declaratie introductiva si separata de naratiunea saptamânii creatiunii, care, în cazul acesta, ar începe dupa descrierea de la versetul 2 a starii de haos în care se gasea planeta noastra, odata cu crearea luminii.

Pornind de la acest moment, Duhul lui Dumnezeu, prezent înca de la început în mentinerea ordinii cosmosului, ca agent al Cuvântului creator divin, intiaza în urma cu câteva mii de ani crearea unei biosfere, legata de saptamâna primelor 7 zile ale istoriei biblice, pe suprafata unui pamânt vechi care nu cunostea nici viata, nici moartea, o biosfera care devine locuinta tuturor vietuitoarelor si a primei perechii de oameni creati de Dumnezeu. Fiintele vii si omul ce constituie acesta biosfera sunt de data recenta, în comparatie cu vechimea Terrei, la fel sunt recente si fosilele care se afla în straturile lui si care s-au produs în urma catastrofei universale a potopului. Daca fosilele ar fi asa de vechi cum presupune evolutionismul, atunci mutatiile genetice maligne provocate de razele cosmice, care provin din spatiu, ar fi distrus deja cu milioane de ani în urma viata pe pamânt.  

In aceasta biosfera, Dumnezeu a creat mai multe tipuri de baza de organizare biologica decât exista acum pe pamânt, asa cum demonstreaza bine documentata explozie a vietii, în ceea ce stiinta numeste perioada Cambriana, si dupa cum arata si diferitele zacaminte fosilifere, în care se gasesc multe organisme fosilizate de animale care astazi nu mai traiesc. Aceste fiinte vii posedau caracteristici de înalta  complexitate si nu erau doar simple animale rudimentare cum se pretinde. Desigur ca de-a lungul timpului speciile animale au cunoscut anumite variatii si schimbari prin adaptarea la mediu, numite microevolutie, însa toate aceste modificari au ramas întotdeauna limitate în cadrul genului si tipului de baza creat. Bogatia genetica a fiecaruia din tipurile de baza create de Dumnezeu era asa de mare încât selectia naturala si artificiala au putut sa produca specii, varietati, rase si subspecii noi. Totusi, discontinuitatile bruste care exista între principalele grupari taxonomice, fara forme de tranzitie între ele, indica clar faptul ca nu a existat o macroevolutie sau evolutie generala de la o specie de baza la alta, si ca ideile trasformiste ale darwinismului nu au nici un fundament real.

Primele straturi lipsite de fosile, ce apar în coloana geologica, apartin perioadei Proterozoice, care s-au putut forma în momentul în care la Cuvântul lui Dumnezeu s-a produs separarea dintre ape si uscat, în ziua a treia a saptamânii creatiei. Restul straturilor ce contin fosile îsi au originea în catastrofa diluviana, care a înnecat întreaga suprafata terestra, îngropând fiintele vii acolo unde se gaseau, într-o forma de fosilizare ecologica sau ambientala. Mai mult decât de ere geologice sau vârste diferite de milioane de ani pentru fiecare strat sedimentar, ar trebui sa se vorbeasca mai degraba de zone ecologice distincte sau ambientale de sedimentare. Majoritatea fosilelor s-au format în scurta peroada de timp cât a durat potopul. Dupa parerea unor creationisti, nu este exclusa posibilitatea ca potopul sa fi fost provocat de impactul asupra pamântului a unui enorm meteorit.

Vechimea foarte mare pe care evolutionismul o atribuie rocilor si fosilelor se datoreaza erorilor introduse în determinarea elementelor radioactive prezente în ele, ca urmare a modificarilor provocate de aceasta catastrofa globala si de altele pe care le-a suferit pamântul în istoria lui. Potopul universal a putut sa provoace de asemenea alte mari cataclisme, ca de pilda, separarea continentala, extinctia dinozaurilor si a multor altor specii, o schimbare climatica universala drastica, aparitia foselor marine si ridicarea lanturilor muntoase, schimbarea câmpului electromagnetic al pamântului, etc. Toate aceste cataclisme, care au urmat schimbarilor dramatice prin care a trecut planeta noastra odata cu instalarea entropiei generale datorita caderii în pacat, au operat modificari radioactive drastice, care fac ca metodele radiometrice folosite în stabilirea vechimii fosilelor si a straturilor geologice sa nu fie precise, dimpotriva sa duca la erori grave de calcul.

În concluzie, între naratiunea creatiunii biblice si datele stiintei exista un conflict, însa acesta nu este unul obiectiv ci artificial. Este un conflict introdus de interpretarile care se dau acestor date, fie pe baze pur filozofice si ideologice, fie datorita unor criterii de analiza bazate pe anumite presupuneri ce nu pot fi demonstrate, criterii care nu tin cont de anumiti factori de eroare ce pot interveni si modifica drastic concluziile analizei stiintifice, ca urmare a evenimentelor catastrofice care au survenit în istoria geologica si biologica a planetei noastre. 

Caracterul literal si istoric al Genezei 1-11.

La 24 noiembrie 1859, editura J.M Dent & Sons of London a lansat distribuirea cartii Originea Speciilor, de Charles Darwin. Cartea aceasta urma sa aiba o influenta decisiva în schimbarea definitiva a perceptiei pe care cei mai multi o aveau privitor la originea omului. Inainte ca Darwin sa fi scris aceasta carte, propria lui convingere despre origini suferise o modificare radicala. In tinerete, parintii sai îl trimisesera la Universitatea din Cambridge ca sa devina pastor. De fapt, singura lui diploma obtinuta a fost în teologie. Paralel cu teologia, facuse si niste cursuri de geologie si biologie. Dupa terminarea studiilor a facut o calatorie de cinci ani pe mare la bordul vasului H.M.S.Beagle, timp în care atitudinile si convingerile lui religioase s-au schimbat într-un mod drastic.

În 1959, a fost editata o autobiografie a lui Darwin, în care se afla urmatoarea lui declaratie: “In aceea vreme, în mod treptat, am ajuns sa vad ca Vechiul Testament cu evidenta lui falsa istorie a omenirii si cu atribuirea de simtaminte ale unui tiran razbunator lui Dumnezeu, nu era mai demn de încredere decât cartile sacre ale hindusilor, sau decât credintele oricarui barbar”, (Barlow, Nora, ed. (1959), The Autobiography of Charles Darwin 1809-1882 with Original Omissions Restored p.85). Inainte ca Darwin sa se dedice în totalitate doctrinei evolutiei, a trebuit sa-si abandoneze  încrederea în istoricitatea Vechiului Tesatament si credinta sa în învatatura lui privitoare la origini. Odata realizata aceasta schimbare de convingere, el a fost pregatit sa creeze tot felul de scenarii evolutioniste, evident fara nici un discomfort sufletesc.

În urmatoarele doua citate din cartea „Bales, James D. and Woolsey Teller, The Existence of God—A Debate (Shreveport, LA: Lambert)”,  se pot vedea clar motivatiile ideologice pentru care dogma evolutionista s-a bucurat si înca se bucura de atâta suport si promovare, în ciuda lipsei unei baze stiintifice în favoarea ei: “Daca evolutia este acceptata, Adam si Eva dispar Aceasta istorie, aceasta fabula a Bibliei, este o mitologie interesanta dar nu reprezinta adevarata panorama a originii omului” (p. 54), spunea Woosley Teller, presedintele Asociatiei Americane pentru Progresul Ateismului . Iar ateul Dorse Hagar face urmatoarea declaratie: “Responsabilitatea cea mai importanta a geologului are de-a face cu efectul concluziilor lui asupra vietilor spirituale si mentale ale oamenilor. Primii geologi au luptat sa elibereze lumea de miturile creatiei biblice. Milioane de oameni traiesc înca în sclavie mentala, controlati de sarlatani ignoranti care accepta Biblia ca ultimul cuvânt în stiinta. . . Dezvoltarea omului din forme simple de viata, chiar si astazi cauzeaza multa controversa printre “fundamentalisti”, care se agata de o credinta literala in Biblie”(p.12).

 Ceea ce surprinde privitor la felul în care este tratata cartea Genezei nu este atât de mult atitudinea unor necredinciosi ca cei de mai sus, cât pozitia de compromis a unor crestini, care, din motive lipsite de obiectivitate, din ratiuni de eruditie si recunoastere academica, au acceptat unele din tezele dogmei ateiste, în dauna integritatii si inspiratiei Scripturii. Este trist sa citesti, de pilda, cum editorul Dictionarului Biblic Westminster scria: „Recitalul faptelor creatiei în mod evident nu este un raport literal, istoric.” (p.119).

 Iata câteva motive pentru Geneza 1-11 trebuie privita ca un raport literal si istoric:

1. Stilul literar al acestor capitole nu sugereaza o abordare mitologica sau alegorica. Celebrul erudit biblist Edward J. Young spune: “Geneza capitolul 1 nu este o poezie, o saga sau mit, ci o istorie sincera si demna de încredere, si pentru ca este o revelatie divina, ea raporteaza cu exactitate faptele despre care vorbeste. Istoricitatea capitolului 1 din Geneza se poate vedea din urmatoarele consideratii: 1. El are o relatie intima cu restul cartii. Restul cartii (de pilda, generatiile) presupune raportul creatiunii, iar raportul creatiunii pregateste ceea ce urmeaza. Ambele parti ale Genezei sunt parti integrale ale cartii si se completeaza una pe cealalta. 2. Caracteristicile poeziei ebraice lipsesc. Exista relatari poetice ale creatiei, dar acestea formeaza un contrast izbitor cu Geneza 1”.

Nu exista diferente de stil si sintaxa între Geneza 1-11 si Geneza 12-50. Acelasi tip narativ, acelasi stil de scriere se afla în ambele sectiuni ale cartii. Nu exista în ea nici o urma de descriere alegorica sau figurativa. Cititorul evreu, cunoscator al limbii originale în care a fost scrisa Geneza, nu poate percepe decât natura literala si istorica a naratiunii. Orice calificare mitologica sau alegorica a primelor capitole din Geneza este lipsita de fundament literar obiectiv. Motivatia ei nu poate fi decât compromisul fata de o dogma straina si contrara Scripturii.  

2. Domnul Isus Hristos s-a referit la Geneza ca la o istorie reala. Atunci când, în Matei 19:4-6, El a citat din Geneza 1 si 2, privitor la porunca casatoriei, implicit a considerat ca aceste capitole sunt, nu numai reale din punct de vedere istoric, dar si inspirate. El a vorbit despre potopul lui Noe ca despre un eveniment istoric real (Matei 24:37. . .). S-a referit la Abel, de asemenea, ca la un personaj istoric real. A numit pe diavol “tatal minciunii” (Ioan 8:44), referindu-Se la Geneza 3:4 ca la ceva real. Iar, în Ioan 5:46-47 a spus: “Caci daca ati crede pe Moise, M-ati crede si pe Mine, pentru ca el a scris despre Mine. Dar daca nu credeti cele scrise de el, cum veti crede cuvintele Mele?”. Moise, scriitorul Genezei si Isus stau împreuna, sau cad împreuna. Acei crestini care resping caracterul istoric, literal si real al Genezei 1-11, nu mai pot sustine ca Isus a vorbit adevarul. A nega veridicitatea istorica a raportului creatiunii submineaza practic autoritatea Noului Testament si a lui Isus Hristos Însusi. Un crestin responsabil nu-si va asuma un asemnea risc.

3. Scriitorii inspirati ai Noului Testament au citat din Geneza si au adus argumente doctrinale care depind de istoricitatea raportului ei. Cu exceptia epistolei catre Filimon si a epistolelor 2 si 3 Ioan, toate celelalte carti ale Noului Testament citeaza sau fac aluzii la Geneza. Din cele 50 de capitole ale Genezei doar 7 (20,24,34,36,40,43,44) nu sunt citate. Fiecare din primele 11 capitole ale Genezei este citat sau i se face o referire în Noul Testament. Nici unul nu este omis. In tot Noul Testament exista în jur de 200 de referinte la Geneza, dintre care mai mult de jumatate sunt la primele 11 capitole. Privitor la Geneza 1-3 (creatia) sunt 63 de referinte, la potop 14, iar restul de 58 la Avraam.

Apostolul Pavel a declarat potrivit raportului creatiunii ca femeia este din barbat (1Corinteni 11:8,12). El a numit pe Adam si Eva pe nume (1Timotei 2:13) si a considerat pe Adam la fel de istoric ca si Moise (Romani 5:14) sau Isus (1 Corinteni 15:45-47). A spus ca Adam este primul om (1Corinteni 15:45). De asemenea a declarat ca “sarpele a amagit pe Eva cu siretlicul lui” (2Corinteni 11:3). S-a referit la intrarea pacatului si a mortii în lume prin Adam (Romani 5:12. . .). Apostolul Petru a folosit istoria potopului pentru a face o analogie a mântuirii noastre (1Petru 3) si s-a referit la pamântul creat si acoperit de apa ca la ceva ce a avut loc în realitate (2Petru 3:5). Se pot da si alte exemple. Este imposibil sa numesti   primele 11 capitole ale Genezei un mit, o alegorie sau creatie poetica, fara sa subminezi în acelasi timp integritatea întregii Scripturi.

4. Naratiunea literala si istorica a Genezei este relationata direct cu doctrina mânturii omenirii. Daca relatarea Genezei despre caderea omului în pacat nu este reala, atunci de ce ar mai fi necesara rascumpararea prin Isus Hristos? Vechiul Testament prezinta originea omului, caderea sa, incapacitatea lui de a se reabilita pe sine si îl educa, atât prin sitemul mozaic al jertfelor, cât si prin profeti, despre nevoia lui de a fi mântuit. Noul Testament Îl arata pe Isus Hristos ca raspunsul la aceasta nevoie. Ca urmare, ambele testamente formeaza o unitate a naratiunii si a scopului. Relatarile lor sunt atât de interconectate ca nu pot fi separate si în acelasi timp sa se sustina ca mânturiea este o necesitate umana. De aceea, daca Geneza nu este un adevar literal si istoric, atunci Isus, asa cum este prezentat in Noul Testament, nu este necesar. Completa istoricitate a relatarii Genezei despre Adam si Eva este absolut cruciala pentru revelatia completa a planului lui Dumnezeu de mântuire.

5. Geneza are un rol decisiv în trasarea descendentei mesianice de-a lungul istoriei. Raportul biblic al caderii omului în pacat contine promisiunea mântuirii prin samânta femeii (Geneza 3:1-15). Restul Vechiului Testament descopera pastrarea providentiala a liniei de descendenta a semintei mesianice prin intermediul lui Adam, Set, Noe, Avraam, Moise, David, etc., pâna la culminarea ei în Isus Hristos. Pentru ca linia aceasta a descendentei mesianice sa poat fi trasata istoric de la Adam la Hristos, caderea lui Adam, descrisa clar si literal în primele capitole ale Genezei, trebuie privita ca ceva factual si adevarat. Orice negare a istoricitatii primelor capitole ale Genezei va face din linia descendentei mesianice o chestiune neistorica si neimportanta. Acesta însa va conduce la neîncredere în Cuvântul lui Dumnezeu si la distrugerea credintei în natura supranaturala a Domnului Isus Hristos si în mântuirea pe care El a câstigat-o într-un mod supranatural, prin moartea si învierea Sa.

In concluzie, daca ne îndoim de natura literala si istorica a primelor capitole ale Genezei, atunci nu mai putem sa acceptam conceptul biblic despre originea omului, unitatea dintre Vechiul si Noul Testament în marturia lor despre venirea Mântuitorului, planul lui Dumnezeu de mânturie, natura lui Isus Hristos de Fiu al lui Dumnezeu, veracitatea Scripturii si calitatea ei de Cuvânt inspirat. Acel crestin care se îndoieste de raportul Genezei, îsi va schimba întreaga atitudine fata de Biblie, pentru ca credinta lui a fost erodata de false învataturi. Iar teoria evolutionista este o învatatura falsa, o doctrina filozofica desarta, chiar daca este îmbracata în haina înselatoare a scientismului.

Cu siguranta, cuvintele de mustrare adresate de Domnul celor doi ucenici pe calea catre Emaus pot fi aplicate multor crestini de astazi: “O nepriceputilor si zabavnici cu inima, când este vorba sa credeti tot ce au spus proorocii” (Luca 24:25). Problema noastra de baza astazi în privinta originilor nu este ca suntem ignoranti privitor la teoriile si speculatiile oamenilor. Problema noastra este ca nu cunoastem nici Scripturile, dar nici puterea lui Dumnezeu.

Ce s-a întâmplat la învierea lui Isus?




“Si daca n-a înviat Hristos, atunci propovaduirea noastra este zadarnica, si zadarnica este si credinta voastra” - 1 Corinteni 15:14.

Prin aceste cuvinte, Apostolul Pavel subliniaza, de o maniera categorica, importanta pe care o are credinta în învierea lui Isus Hristos pentru mesajul crestin. Ea este fundamentul lui. Credinta crestina sta în picioare sau cade împreuna cu adevarul marturiei ca Hristos a înviat dintre cei morti. Daca, credinta aceasta este data la o parte, fara îndoiala, din traditia crestina înca ramân unele idei valoroase, care pot forma un fel de conceptie religioasa despre lume si viata, despre Dumnezeu si om, dar în cazul acesta credinta crestina s-ar transforma într-o credinta moarta. Isus ar deveni o personalitate religioasa esuata, o personalitate care, chiar daca continua sa fie mare si sa motiveze reflexia noastra, ramâne totusi într-o dimensiune pur umana. Numai daca Isus a înviat dintre cei morti s-a întâmplat ceva cu adevarat nou, ceva care schimba lumea si situatia omului pe pamânt.

Marturia Noului Testament despre învierea Domnului Isus, privita din punct de vedere istoric, ni se prezinta destul de complexa si ridica multe întrebari. Ce s-a întâmplat atunci? Pentru martorii care s-au întâlnit cu Cel Înviat, cu siguranta, nu era ceva usor de exprimat. S-au confruntat cu un fenomen cu totul nou si neobisnuit pentru ei, care depasea orizontul propriei lor experiente. Evanghelistul Marcu ne spune ca ucenicii se întrebau preocupati, când coborau muntele schimbarii la fata, “ce sa însemne învierea aceea dintre cei morti?” (Marcu 9:10). In ce consta ea? Ei nu stiau, si aveau nevoie sa învete ce înseamna prin confruntarea cu realitatea.

Cine se apropie de relatarile evanghelice ale învierii cu ideea ca stie ce este învierea dintre cei morti, fara îndoiala le va interpreta gresit si va sfârsi prin a le respinge ca nedemne de încredere. Rudolf Bultmann a obiectat fata de credinta în înviere spunând ca, chiar daca Isus ar fi iesit din mormânt, ar trebui totusi sa se spuna ca “o întâmplare miraculoasa de aceasta natura, cum este reanimarea unui mort”, nu ne-ar ajuta la nimic, iar din punct de vedere existential ar fi irelevanta.

Desigur, daca învierea lui Isus nu ar fi mai mult decât miracolul unui mort resuscitat, în ultima instanta, nu ar prezenta pentru noi nici un interes. Nu ar avea mai multa importanta decât reanimarea, prin mijloace medicale, a cuiva mort din punct de vedere clinic. Pentru lume în general si pentru existenta noastra nu ar aduce nici o schimbare. Miracolul unui cadavru reanimat ar însemna ca învierea lui Isus a fost egala cu învierea tânarului din Nain, cu a fiicei lui Iair, sau cu aceea a lui Lazar. De fapt, toti acestia au revenit la viata anterioara, pentru ca, dupa aceea, când le-a sosit din nou ceasul, sa moara definitiv.

Marturiile Noului Testament nu lasa nici o îndoiala asupra faptului ca în învierea Fiului Omului a avut loc ceva cu totul diferit. Învierea lui Isus a însemnat ruperea lanturilor existentei noastre pentru a ne permite înaintarea catre un fel de viata cu totul nou, o viata care nu mai este supusa legilor devenirii si mortii, pentru ca este dincolo de acestea, o viata care a inaugurat o noua dimensiune de a fi om. De aceea, învierea lui Isus nu este un eveniment izolat care ar putea fi neglijat pe motiv ca ar apartine doar trecutului, ci este o schimbare radicala, un salt calitativ, o “mutatie decisiva” (daca ar fi sa folosim limbajul analogic al transformismului, desi inadecvat). În învierea lui Isus s-a deschis o noua posibilitate de a fi om, o posibilitate care intereseaza pe orisicine si care inaugureaza un viitor nou pentru umanitate.

De aceea, apostolul Pavel a legat într-un mod inseparabil învierea crestinilor cu învierea lui Isus. “Caci daca mortii nu învie, atunci nici Hristos n-a înviat. . . Dar nu! Hristos a înviat din morti, pârga celor adormiti” (1 Cor.15:16, 20 trad. Bartolomeu Anania). Invierea lui Isus Hristos este un eveniment universal sau nu este nimic, spune apostolul Pavel. Numai daca o întelegem ca un eveniment universal, ca inaugurarea unei noi dimensiuni a existentei umane, interpretam corect învierea lui Isus. În aceasta consta caracterul particular al marturiei pe care o da Noul Testament despre înviere. Isus nu S-a întors la viata normala din aceasta lume, ca si Lazar sau ca ceilalti morti pe care El i-a înviat. Isus a intrat într-o viata distincta, noua. A intrat în imensitatea lui Dumnezeu si, de acolo, El S-a manifestat uncenicilor Sai.

Asa ceva era cu totul neobisnuit si neasteptat pentru ei, motiv pentru care au avut nevoie de un anumit timp sa se dezmeticeasca si sa înteleaga. Este adevarat ca în credinta iudeilor exista conceptul învierii mortilor la sfârsitul veacului. Viata cea noua era unita începutului unei lumi noi, iar lucrul acesta era de înteles. Daca exista o lume noua, atunci trebuie sa existe un mod nou de viata. Dar, învierea la o noua conditie definitiva si diferita, în plina lume veche, care înca continua sa existe, era ceva cu totul neprevazut si, de aceea, de neînteles la început.

Pentru ucenici, învierea era la fel de surprinzatoare si neasteptata ca si crucea. Nimeni nu se gândea la un Mesia crucificat. Dar, realitatea de pe Golgota nu putea fi negata, si faptul acesta i-a condus la un nou mod de citire si întelegere al Scripturii. La fel, noua lectura a Scripturii privitoare la înviere putea sa înceapa doar dupa întâlnirea lor cu Domnul, Cel Înviat. Dupa multe îndoieli, nesiguranta, oscilari si uimire, ei s-au predat  în fata confruntarii cu realitatea, careia nu mai puteau sa i se opuna. Intr-adevar era El! Traieste, ne-a vorbit si ne-a permis sa-L atingem, chiar daca nu mai apartine acestei lumi tangibile, senzoriale!

Paradoxul era de nedescris. Pe de o parte, era El, cu totul diferit, nu un cadavru reanimat, ci Cineva care traieste în dimensiunea lui Dumnezeu, un nou fel de viata, pentru totdeauna. În acelasi timp, cu certitudine era El, prezent de o maniera reala, în deplina Sa identitate, chiar daca nu mai apartinea lumii noastre. Era vorba de ceva absolut fara egal, unic, ceva ce depasea orizontul obisnuit al experientei, si care era totusi ceva cu totul incontestabil pentru ucenici. Asa se explica caracterul particular al marturiilor învierii. Ele vorbesc de ceva paradoxal, ceva ce depaseste toata experienta, si totusi prezent de o maniera absolut reala.

Dar, oare chiar s-a întâmplat asa? Ca oameni moderni, putem da credit unor asemenea marturii? Gândirea iluminista afirma ca odata cu schimbarea imaginii stiintifice a lumii, ideile traditionale despre învierea lui Isus ar trebui considerate învechite si, prin urmare, abandonate ca nefiind în concordanta cu stiinta. Dar, pâna unde poate stiinta sa se pronunte? Care sunt limitele ei? In marturiile asupra învierii se vorbeste despre ceva care nu intra în lumea experientei noastre, despre o dimensiune noua a realitatii, care nu neaga dimensiunea realitatii existente, concrete, însa o depaseste cu mult, dincolo de limitele accesibile stiintei. Oare, trebuie sa ne asteptam sa aiba loc numai ceea ce a existat întotdeauna? De ce sa nu acceptam ca în lumea asta, care închide în sine atâtea taine de neexplicat, ar putea, totusi, sa se petreaca si ceva de neasteptat, de neimaginat, ceva cu totul nou si neobisnuit? Daca Dumnezeu exista, oare nu poate El crea o noua dimensiune a realitatii umane, si a realitatii în general? Întelegerea pe care o are stiinta, acum, dupa patrunderea ei  în lumea misterioasa din interiorul materiei, dincolo de limitele atomilor, arata ca aceste întrebari nu sunt irelevante.

Prin învierea lui Isus, întreaga creatie asteapta o ultima si suprema “mutatie”, un ultim salt calitativ si definitiv. În învierea Lui, are loc unificarea finitului cu infinitul, unirea dintre om si Dumnezeu, si depasirea definitiva a mortii. În învierea lui Isus, aspiratia dupa eternitate înradacinata în adâncul fiintei noastre îsi gaseste deplina realizare. De aceea, sa dam la o parte orice îndoiala si orice închistare în rutina vremelniciei acestei vieti a devenirii si mortii, si întariti prin credinta ca  atotputernicul nostru Dumnezeu poate sa faca cu mult mai mult decât putem noi sa gândim si sa ne imaginam, plini de curaj si de bucurie sa dam înaintea lumii cea mai frumoasa marturie: Hristos a înviat cu adevarat!