05.06.2011
E seara! Umbrele se lasa, iar soarele cu raze tot mai firave coboara spre apus. Este vremea ca uneltele de munca sa fie lasate la locul lor, pana maine dimineata, iar membri familiei, sot si sotie, parinti si copii, sa se adune in jurul vetrei, in partasia mesei de seara si a altarului rugaciunii comune. E vremea umplerii inimilor cu rezerve de dragoste, prin dialog si caldura sufleteasca, pentru echilibru emotional, unitate familiala si liniste interioara necesara unui somn profund cu vise frumoase. Este vremea lasarii la o parte a tuturor grijilor zilei urmatoare si a ocrotirii peste noapte in mainile lui Dumnezeu, exersand astfel increderea si dependenta de El. Este vremea sa ne aducem aminte ca viata este mai mult decat mancare si imbracaminte si ca "preaiubitilor Lui, El le da paine ca in somn" (Ps.127:2).
Dar cine oare mai este interesat astazi de exigentele pe care le marcheaza vremea, asa incat sa recunoasca lucrurile la vremea lor oportuna? (Ecles.3:1).
Pe vremea bunicilor si strabunicilor nostri, lumea si viata erau determinate de randuiala traditiilor mostenite si respectate din generatie in generatie, ce le marca stilul de viata familial, religios si social, in care fiecare lucru isi avea rostul lui si vremea lui. Oricata truda, sudoare si dedicare implica munca campului, pentru ei, cei din trecut, apusul soarelui era semnalul incetarii muncii si a strangerii familei laolalta in jurul vetrei.
Din pacate, aceasta expresie “a se strange in jurul vetrei”, cu origini in stilul lor de viata, in mare masura astazi este doar o figura de stil poetica, fara legatura neaparata cu experienta familiei moderne. Am depasit demult acea etapa socio-istorica :-) de simplitate a vietii si traditii populare, am progresat si ne-am echipat cu tehnica sofisticata, dar am ajuns foarte nefericiti.
Nu mai stim sa intelegem limbajul umbrelor serii, a soarelui cu raze tot mai palide ce coboara spre asfintit. Nu mai stim sa auzim ciripitul pasarilor care isi cauta loc de culcare printre ramuri, fosnetul frunzelor copacilor si freamatul campului si padurii, auzite intr-un anume fel in linistea serii.
Dar am inventat ture de noapte, programe de munca prelungite dis-de-dimineata pana spre miezul noptii, doua sau trei joburi cumulate intr-o singura zi, asa incat familia sa nu fie niciodata intreaga. Am inventat televizoare care sa fixeze privirea celor de “acasa”, numai intr-o singura directie, precum ochelarii de cal, anume spre locul cutiei magice plina de oferta programelor ei de tip cancan si “tele-gunoi”, pentru ca, “obositi de truda zilei”, sa nu mai vedem pe nimeni in jurul nostru, sa nu mai stim de nimic si sa ne putem astfel “relaxa”.
Am vazut cu ochii mei aceasta schimbare de mentalitate asupra stilului de viata familial in raport cu exigentele vremii. Cand eram copil, acasa la parintii mei, viata noastra avea destule lucruri in comun cu descrierea ideala de mai sus a unui fapt de seara. Am crescut la tara, desi nu departe de oras, spre ale carui cladiri, combinat si fabrici, la numai cativa kilometri distanta, priveam cu ochi curiosi de copil, intrebandu-ma ce poate fi acolo. Am crescut in mijlocul naturii, obisnuit de mic cu resposabilitatile de familie, pe masura varstei mele. Nu am avut o copilarie “pe brate”, ci una marcata de munca si sudoare alaturi de parintii. Totusi, de aceasta perioada a vietii imi amintesc cu cea mai mare placere si nostalgie.
In anii urmatori, nu am mai avut seri ca cele in care mama ne chema la cina, pe toti impreuna, apoi tata, cand nu era prea frant de oboseala, lua Biblia si lectiunea si le studia si se ruga impreuna cu noi, copiii. Nu am mai avut seri ca acelea in care imi luam acordeonul cu 32 de basi :-) sau chitara si acompaniam cantecul broastelor baltii din apropiere. Nici seri ca acelea in care luam o carte si o citeam cu atata drag si pasiune la lumina slaba a lampii cu petrol sau imi faceam lectiile pentru scoala, pentru ca ziua nu aveam intotdeauna timp. Nu, nu aveam televizor, nici radio, nici internet, si nimic din ceea ce face viata moderna si comfortabila, dar eram fericit, chiar foarte fericit.
Mai pe urma s-a schimbat totul in viata mea. Nu ca nu mi-as fi dorit sa continui aceasta “sfanta traditie”, dar asta este o alta poveste. . .
.
Acum, la ora 9 seara sunt la munca si pana spre ora 3 dupa miezul noptii nu voi termina. Sunt prins intr-un sistem de viata, ca si o piesa intr-un angrenaj complex, caruia nu ma pot adapta. Ma simt ca un prizonier intr-o inchisoare din care nu pot sa ies. Sau realitatea sa fie ca imi este frica sa ies? Probabil!
Pentru moment, nu imi ramane altceva mai bun de facut decat sa ma refugiez in idealuri, sa visez la vremuri demult apuse si sa sper intr-o zi a revenirii la “matca”, la “izvor”, unde sa ma regasesc pe mine insumi si sa-mi recastig identitatea pierduta in valtoarea schimbarilor naucitoare experimentate intr-un ritm atat de alert, prea naucitoare chiar si pentru cei mai tari. Ceea ce visez aici nu este doar un simplu vis! Este visul unei realitati experimetate candva si pierdute, ceea ce ma face sa cred ca retrairea lui inca este posibila si astfel sa sper intr-o zi mai buna, cu ajutorul lui Dumnezeu!
E seara! Umbrele se lasa, iar soarele cu raze tot mai firave coboara spre apus. Este vremea ca uneltele de munca sa fie lasate la locul lor, pana maine dimineata, iar membri familiei, sot si sotie, parinti si copii, sa se adune in jurul vetrei, in partasia mesei de seara si a altarului rugaciunii comune. E vremea umplerii inimilor cu rezerve de dragoste, prin dialog si caldura sufleteasca, pentru echilibru emotional, unitate familiala si liniste interioara necesara unui somn profund cu vise frumoase. Este vremea lasarii la o parte a tuturor grijilor zilei urmatoare si a ocrotirii peste noapte in mainile lui Dumnezeu, exersand astfel increderea si dependenta de El. Este vremea sa ne aducem aminte ca viata este mai mult decat mancare si imbracaminte si ca "preaiubitilor Lui, El le da paine ca in somn" (Ps.127:2).
Dar cine oare mai este interesat astazi de exigentele pe care le marcheaza vremea, asa incat sa recunoasca lucrurile la vremea lor oportuna? (Ecles.3:1).
Pe vremea bunicilor si strabunicilor nostri, lumea si viata erau determinate de randuiala traditiilor mostenite si respectate din generatie in generatie, ce le marca stilul de viata familial, religios si social, in care fiecare lucru isi avea rostul lui si vremea lui. Oricata truda, sudoare si dedicare implica munca campului, pentru ei, cei din trecut, apusul soarelui era semnalul incetarii muncii si a strangerii familei laolalta in jurul vetrei.
Din pacate, aceasta expresie “a se strange in jurul vetrei”, cu origini in stilul lor de viata, in mare masura astazi este doar o figura de stil poetica, fara legatura neaparata cu experienta familiei moderne. Am depasit demult acea etapa socio-istorica :-) de simplitate a vietii si traditii populare, am progresat si ne-am echipat cu tehnica sofisticata, dar am ajuns foarte nefericiti.
Nu mai stim sa intelegem limbajul umbrelor serii, a soarelui cu raze tot mai palide ce coboara spre asfintit. Nu mai stim sa auzim ciripitul pasarilor care isi cauta loc de culcare printre ramuri, fosnetul frunzelor copacilor si freamatul campului si padurii, auzite intr-un anume fel in linistea serii.
Dar am inventat ture de noapte, programe de munca prelungite dis-de-dimineata pana spre miezul noptii, doua sau trei joburi cumulate intr-o singura zi, asa incat familia sa nu fie niciodata intreaga. Am inventat televizoare care sa fixeze privirea celor de “acasa”, numai intr-o singura directie, precum ochelarii de cal, anume spre locul cutiei magice plina de oferta programelor ei de tip cancan si “tele-gunoi”, pentru ca, “obositi de truda zilei”, sa nu mai vedem pe nimeni in jurul nostru, sa nu mai stim de nimic si sa ne putem astfel “relaxa”.
Am vazut cu ochii mei aceasta schimbare de mentalitate asupra stilului de viata familial in raport cu exigentele vremii. Cand eram copil, acasa la parintii mei, viata noastra avea destule lucruri in comun cu descrierea ideala de mai sus a unui fapt de seara. Am crescut la tara, desi nu departe de oras, spre ale carui cladiri, combinat si fabrici, la numai cativa kilometri distanta, priveam cu ochi curiosi de copil, intrebandu-ma ce poate fi acolo. Am crescut in mijlocul naturii, obisnuit de mic cu resposabilitatile de familie, pe masura varstei mele. Nu am avut o copilarie “pe brate”, ci una marcata de munca si sudoare alaturi de parintii. Totusi, de aceasta perioada a vietii imi amintesc cu cea mai mare placere si nostalgie.
In anii urmatori, nu am mai avut seri ca cele in care mama ne chema la cina, pe toti impreuna, apoi tata, cand nu era prea frant de oboseala, lua Biblia si lectiunea si le studia si se ruga impreuna cu noi, copiii. Nu am mai avut seri ca acelea in care imi luam acordeonul cu 32 de basi :-) sau chitara si acompaniam cantecul broastelor baltii din apropiere. Nici seri ca acelea in care luam o carte si o citeam cu atata drag si pasiune la lumina slaba a lampii cu petrol sau imi faceam lectiile pentru scoala, pentru ca ziua nu aveam intotdeauna timp. Nu, nu aveam televizor, nici radio, nici internet, si nimic din ceea ce face viata moderna si comfortabila, dar eram fericit, chiar foarte fericit.
Mai pe urma s-a schimbat totul in viata mea. Nu ca nu mi-as fi dorit sa continui aceasta “sfanta traditie”, dar asta este o alta poveste. . .
.
Acum, la ora 9 seara sunt la munca si pana spre ora 3 dupa miezul noptii nu voi termina. Sunt prins intr-un sistem de viata, ca si o piesa intr-un angrenaj complex, caruia nu ma pot adapta. Ma simt ca un prizonier intr-o inchisoare din care nu pot sa ies. Sau realitatea sa fie ca imi este frica sa ies? Probabil!
Pentru moment, nu imi ramane altceva mai bun de facut decat sa ma refugiez in idealuri, sa visez la vremuri demult apuse si sa sper intr-o zi a revenirii la “matca”, la “izvor”, unde sa ma regasesc pe mine insumi si sa-mi recastig identitatea pierduta in valtoarea schimbarilor naucitoare experimentate intr-un ritm atat de alert, prea naucitoare chiar si pentru cei mai tari. Ceea ce visez aici nu este doar un simplu vis! Este visul unei realitati experimetate candva si pierdute, ceea ce ma face sa cred ca retrairea lui inca este posibila si astfel sa sper intr-o zi mai buna, cu ajutorul lui Dumnezeu!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu