Luna solitara


12.05.2011 

Luna învelita-n straie de lumina rece.
Urca bolta înstelata, o privesc si tace.
Singuratica pe lume, sus pe cer straina.
Pare-o vaduva sarmana, surda, taciturna.

Are faima c-ar fi muza dragostei aprinse.
Dintre-un june si o fata, ce cu soapte stinse.
Isi astâmpara fiorii-n dulce îmbratisare.
Si-îsi declara-în veci iubire printr-o sarutare.

Daca, taina din iubire, luna ar pricepe.
N-ar sta singura pe lume, sus pe bolta rece.
Ci pe-îndata cum apune soarele în zare.
S-ar porni sa-i prinda urma ca sa-i iasa-n cale.

Si prin zâmbetu-i feeric, sa îl cucereasca.
Fermecat de-a ei privire, sa se-îndragosteasca..
Si sa lumineze cerul cu-a lor fericire.
Uluiti, ca sensul vietii este in iubire!

Insa, luna, cât se pare nu-i interesata.
Sa-îndrageasca, sa iubeasca, sa fie curtata.
Sta pe bolta, solitara, dorul n-o constrânge.
Când o vad ma ia necazul, n-o pot întelege.

Numai eu cu-însingurarea nu am cum a face.
Minima asociere, sa traim în pace.
Caci mi-e goala si pustie viata solitara.
E ca boala ce consuma-încet si te omoara.

Cine vrea singuratate, sa se pustniceasca.
Precum luna solitara, singur sa traiasca.
Eu nu pot trai ca schimnic viata egoista.
Fara dragoste si jertfa, searbada si trista.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu