Gânduri despre tata

10.01.2006                                  

Dragul meu tata! Este ceas de noapte tarzie! Iarasi nu pot sa adorm, la fel ca in atatea alte nopti albe pe care le-am avut in ultima vreme. Cu fiecare fibra intima a fiintei mele, sufletul imi canta de atata vreme – ah, pana cand? - si cu atata durere aceeasi melodie ratacita si pierduta undeva intr-o gama de jale.

Atunci cand stai neputincios in fata mormantului rece, care urmeaza sa ascunda in intuneric, trupul persoanei iubite, o suferinta de nedescris te cuprinde si te apasa cu atata presiune incat ai impresia ca te striveste. Dar, dincolo de culmea durerii marcata de asezarea  in mormant si de tarana aruncata peste sicriul infiorator si sinistru, incepe totusi panta lina si usor coborâtoare spre campia asezata a sufletului. Deoarece, impreuna simtire a celor ce te insotesc si te sprijinesc, in coborasul tau, si lacrimile care iti descarca durerea si iti limpezesc ochii inimii iti redau iarasi linistea si sensul vietii, chiar daca uneori câte o adiere de melancolie nascuta din memoria nostalgica  a celui care a fost odata, mai  tulbura trecator cerul senin al existentei tale. Si in felul acesta viata poate sa mearga inainte neimpiedicata in calatoria ei de-a lungul vremelniciei spre implinirea destinului care i-a fost dat.

Daca o criza existentiala de o asemenea dimensiune are pana la urma o solutie vindecatoare, oare cum s-ar putea gasi leacul alinator pentru o inima si o iubire de sot si de de tata profund ranite, prin lipsa de sensibilitate si simpatie, prin ingratitudine si spirit de razbunare, prin respingere indelungata si dispret amenintator, prin inexplicabil refuz persistent si indaratnic de a permite sansa unui minim dialog clarificator si vindecator, prin constante actiuni absurde si demolatoare. . . ? Ah, ce durere imi cuprinde sufletul, acum cand lacrimile disperate imi brazdeaza fata, iar plansul inabusit imi ingreuneaza respiratia! Unde sa-mi alin suferinta? Sa fie oare unica solutie ceea ce spune imparatul Solomon: Dati bauturi tari celui ce piere, si vin celui cu sufletul amarat; ca sa bea si sa-si uite saracia, si sa nu-si mai aduca aminte de necazurile lui"? (Prov. 31:6-7). Dar cat timp ar putea sa tina un asemnea “remediu”, fara ca acesta sa se transforme intr-un bumerang ucigator?

In clipa aceasta apasatoare si plina de însingurare, ce mi se pare cat toata vesnicia, din lumea înstrainarii si izolarii mele, departe de tine, la mii de kilometri distanta, gandul meu incarcat de cele mai sensibile si duioase simtaminte se indreapta spre tine, tata, acolo unde te gasesti, impovarat de ani si slabiciune.

Nu cred ca pot sa-ti spun acum in cuvinte omenesti ceea ce insemni tu pentru mine! In cea mai simpla exprimare doresc sa-ti spun ca imi este dor de tine! Inainte ca sa calatoresti spre lumea celor drepti, prin gratia Celui pe care L-ai iubit si L-ai slujit, dupa cum este randuit fiecaruia ce crede in El, as vrea sa-ti spun ca te iubesc din tot sufletul meu! Am o adanca veneratie pentru ceea ce ai fost si ceea esti ca om, ca tata si ca sot!

Nu esti perfect, nici de departe, pentru ca nu esti decat “un om”! Esti cel mai omenesc dintre oameni. Stiu bine lucrul acesta, din anii copilariei si tineretii mele, traiti impreuna cu tine! Dar, n-as putea sa am vreodata vreun resentiment din pricina imperfectiuni tale!  Dimpotriva, esti un om vrednic de tot respectul si toata admiratia fiului tau! Esti un om model pentru mine ! Esti icoana umana in care discern chipul inefabil al lui Dumnezeu! In iubirea ta tacuta, ascunsa si tainica, ce era o certitudine de neclintit in sufletul meu de copil, eu  am citit iubirea de neclatinat a Tatalui nostru ceresc. In grija si preocuparea ta, adesea exagerate, ce le manifestai cu insistenta, de a asigura un viitor mai bun pentru copiii tai, decat cel pe care tu insuti l-ai avut in lumea aceasta a truditorilor, printre care te-ai dovedit a fi unul dintre fruntasi, eu am descifrat dorinta lui Dumnezeu de a asigura fiilor sai un viitor si o nadejde, in lumea aceea cu mult mai buna decat aceasta, deoarece o transcende in acea unica si ultima realitate numita eternitate. Ii multumesc lui Dumnezeu pentru ceea ce esti si pentru cea ce ai fost!

Este adevarat ca nu-mi amintesc sa ma fi luat si purtat in brate, asa cum eu am facut cu copiii mei,  pentru ca te sculai dis de dimineata si reveneai seara tarziu de la lucrul campului. Dar, imi amintesc bine cum ma purta in spate si ma rasfata bunicul meu, care tie ti-a fost tata si pe care l-am iubit la fel ca si pe tine. Cu cat respect si stima ii vorbeai! Cu cata intelegere si sensibilitate te purtai cu el! Cat de mult am suferit atunci cand l-am pierdut, rapit de moarte, pe cand ma aflam in plina adolescenta!

De asemenea, nu-mi amintesc sa fi venit seara sa ma saruti pe frunte, inainte de culcare, asa cum eu obisnuiam sa fac cu fiul si fica mea, cand ii asezam in pat si-i acopeream cu mare grija ca sa nu le fie frig! Probabil ai facut-o in timp ce dormeam si nu mi-am dat seama. Dar chiar daca nu a fost asa, te inteleg si nu te condamn, deoarece sunt sigur ca prea multele tale griji si tensiuni, pe care le acumulai in munca ta de fiecare zi cu zecile de oamenii nemultumiti, adesea stupizi si rautaciosi, din satul nostru, te limita mult in a-ti manifesta tangibil iubirea tainica din inima ta. Si desi erai destul de tacut si putin sociabil, totusi eram sigur de un lucru: stiam ca ma iubesti. Citeam lucrul acesta pe fata si in ochii tai, chiar daca erau ingandurati adeseori.

Imi amintesc cat stres traiam impreuna cu tine, mai ales primavara la împartitul gradinilor. Cum ai fi putut oare sa dai fiecaruia ceea mai buna gradina, asa incat sa  multumesti pe toti egoistii aceia stupizi si ingusti la minte, care nu intelegeau ca pamantul era un dat pe care tu nu il puteai modifica. Pur si simplu, nu le puteai da decat ceea ce exista. Si trebuia sa faci lucrul acesta echitabil si fara partinire. Sunt inca vii in memoria mea acele scene cu manifestari amenintatoare si agresive impotriva ta din partea unor oameni lipsiti de orice ratiune si vrednici de tot dispretul. Si cat de mult ma intrista si ma indigna, cand auzeam la biserica uneori comentariile pe marginea acestor situatii, din partea unora dintre “fratii si surorile” tale de credinta, care in limitarea si subiectivismul lor nici ei nu te intelegeau. Niciodata nu ai raspuns pe masura. Niciodata nu ai intors rau pentru rau. De fiecare data ai dovedit rabdare si intelepciune. Imi amintesc cat de trist si afectat veneai acasa. Uneori erai asa de apasat in sufletul tau, incat mergeai pe drum singur, cufundat in lumea tainica a gandurilor si framantarilor tale si nu vedeai si nu auzeai pe nimeni. Si totusi i-ai iertat si ai trecut peste toate.

Cum ai reusit, tata, sa faci lucrul acesta? Oare pentru ca te-ai increzut in Dumnezeu si ai cautat sa urmezi exemplul lui Isus? Da, este adevarat ca pentru tine Dumnezeu era o parte semnificativa a vietii tale. Dar mai stiu ceva! Stiu ca la nivel omenesc ai avut un suport deosebit in familia ta si in special in mama noastra. Ea nu era femeia perfecta! Dar a fost o adevarata femeie! Cu cei sapte copii pe care i-a nascut si i-a crescut si cu toate responsabilitatile casei si câmpului, pe care le impartea cu noi, copiii, adesea era nervoasa si stresata. Dar a avut niste calitati speciale. A fost o mare luptatoare! A fost o mama eroina, care s-a distins prin dragostea si spiritul de sacrificiu  pentru familia sa, si in special prin influenta ei unificatoare asupra familiei, care, desi numeroasa, era unita la munca, la masa, si la inchinare in cadrul cultului casnic sau al celui de la biserica. Iar pentru tine, tata, ea a fost un adevarat partener si tovaras in lupta vietii, care te-a ajutat, te-a sprijinit moral si a fost mereu alaturi de tine, in bine si-n rau. A imprimat in noi, copiii vostrii, stima, respectul si admiratia pentru tine ca tata. Ne-a invatat sa te intelegem in imperfectiunile tale, care se manifestau uneori atunci cand lupta vietii era mai apriga. Si te-am iubit, te-am respectat si te-am admirat mereu. Iar atunci cand uneori m-ai pedepsit, poate mai mult decat trebuia, nu te-am urat si nici nu ti-am pastrat resentimente bolnavicioase peste ani. Si nici nu te-am condamnat pentru ceea ce ai fi putut face mai bine si nu ai facut. Pentru ca stiam intotdeauna ca tu esti tatal meu, ca esti acel unic om dintre oameni care iti meriti admiratia si stima mea. Si inca pastrez si astazi aceeasi simtire fata de tine. Iar lucrul acesta il datorez numai si numai mamei mele, o mare femeie, care prin cuvant si exemplu personal m-a invatat sa te pretuiesc.

Nici relatia voastra nu a fost perfecta. Uneori, era marcata de inevitabile scurt-circuite, asa cum se intampla intre toti oamenii si in toate relatiile. Dar, pentru ca realismul era o alta calitate a voastra, ati stiut nu numai sa va certati, rareori este adevarat, ci ati stiut si sa comunicati intre voi, sa va iertati si sa gasiti solutii la orice problema. Ati stiut sa dialogati si sa evaluati si sa decideti impreuna pentru cea mai buna dintre alternative. Imi amintesc bine, cum stateati seara langa soba sau la masa si vorbeati impreuna, uneori despre lucruri banale, desi erati foarte obositi de munca, dar va placea sa vorbiti unul cu altul, pentru ca acesta era un moment cand erati numai voi doi impreuna, uniti in dragostea voastra speciala pentru noi. Dar, astazi stiu, ca acel dialog de seara tarzie dintre voi, pentru ca nu aveati alta ocazie, era unul din secretele unitatii si al spiritului vostru de parteneriat. Si era in acelasi timp cheia unitatii familiei. Din aceasta comuniune, dintre sufletele voastre, aveai tu, tata - care nu erai daruit asa de mult cu talentul sociabilitatii -  sentimentul ca nu esti singur, ca cineva este langa tine, ca exista cineva si ceva in lumea acesta pentru care merita sa lupti. Si de aceea ai luptat si ai rezistat eroic fara sa cazi. Pentru ca Cineva din cer si cineva de pe pamant te-au sprijinit si au fost langa tine, atat in bine cat si in rau. De aceea, Ii multumesc lui Dumnezeu pentru ceea ce ati fost si sunteti voi, amandoi parintii mei.

Imi mai amintesc, tata, cum in anii de mai tarziu, eu, parinte a doi copii la randul meu, treceam prin zile foarte, foarte grele. Atunci cand nimeni, in afara de Dumnezeu, nu ma intelegea si nu era langa mine, ba mai rau, cei de la care, in asemenea momente in mod firesc astepti intelegere si sprijin, mai degraba ma judecau si ma condamnau, sau aveau atitudini care imi mareau suferinta, voi amandoi parintii mei, dar intr-un mod cu totul special tu, tata, ai fost acolo langa mine. Iar tu, care in copilaria mea niciodata nu te-am vazut plangand, atunci plangeai cu mine si pentru mine. Si mi-ai purtat de grija, mie si familiei mele intregi, la fel ca si atunci cand eram copil la tine acasa. Ai fost si esti un tata extraordinar! Te respect, te apreciez si te admir! Am aceste sentimente fata de tine, nu pentru ca ai facut atatea lucruri pentru mine, ci pentru ca pur si simplu esti tatal meu si de aceea eu nu am fost si nu sunt un orfan in lumea acesta straina si rece.

Sa-ti dea Dumnezeu sanatate si sa te tina cat de mult in viata! Iar in ceea ce ma priveste pe mine, acum cand stau la acest ceas tarziu din noapte, izolat in locul insingurarii si instrainarii mele, nu imi doresc decat doua lucruri pe care sa mi le dea Dumnezeu : Sa te mai vad odata in viata! Si daca ar fi posibil, sa ma pot bucura si eu, din partea fiului meu si a ficei mele, de cel putin, de o «farâma» din pretuirea si admiratia mea fata de tine.