De ce mor florile de migdal?

05.03.2011

Saptamana trecuta am facut cateva fotografii intr-o livada de migdali infloriti la marginea localitatii Benicasim si a soselei nationale ce strabate coasta mediteraneana prin dreptul ei. Alaltaieri, traseul de serviciu m-a readus in trecere prin acel loc. Instinctiv am aruncat o privire inspre migdalii din livada aceea si am vazut ca nu mai au flori. S-au vestejit si au cazut!

Imediat, in mintea si sufletul meu au aparut, cu o oarecare nostalgie,  gandul vremelniciei si sentimentul efemerului, privitor la tot ceea ce cuprinde viata si existenta noastra. Am retrait pentru o clipa senzatia frustranta ca nimic, dar absolut nimic nu poate fi durabil in lumea aceasta, in care totul este supus dezintegrarii si nimicniciei! Este o realitate dureroasa cu care ma confrunt in fiecare zi, de cand ma stiu, in mediul inconjurator, in societatea in care imi duc existenta  si in propria mea viata personala si relationala.

 In inima mea, totusi, exista ceva ce nu vrea sa se resemneze in fata acestei realitati crude! Da, inteleg faptul ca temporar “omul nostru de afara se trece”, la fel cum “trece” tot ceea ce este supus naturii decazute prin pacatul originar, insa, acceptand in constiinta si convingerea mea ca adevar neindoielnic mesajul evanghelic privitor la “omul nostru din launtru”, care “se innoiste din zi in zi”, este atat de firesc sa-mi staruie in minte chinuitoarea intrebare, “de ce si dragostea, si familia si relatiile cele mai intime se vestejesc si mor?”.  Nu este logic oare sa m-astept, din perspectiva  innoirii evanghelice, ca anumite lucruri ale realitatii noastre existentiale sa nu moara niciodata? Si totusi, de ce mor? Este o intrebare foarte tulburatoare pentru sufletul meu!

In ciuda tuturor experientelor dureroase si  traumatizante, ce ar putea sa-mi spulbere orice ideal al “nemuririi”, continui inca sa cred ca este posibila fagaduinta: “dragostea nu va pieri niciodata”. Chiar daca cruda realitate s-ar parea sa-mi contrazica aceasta credinta, totusi in adancul sufletului meu staruie nevoia sa cred ca dragostea, elementul esential normalitatii existentei noastre, nu trebuie sa sa moara niciodata!

Cu aceste sentimente in suflet, pe fondul imaginii nostalgice a florilor de migdal care s-au vestejit, mi-am zis in inima mea: O, cat este de important ca dragostea, printr-o veghere atenta, sa fie pastrata la un nivel continuu de sfintenie si curatie, de blandete si respect, de interes altruist si neegoist unul fata de altul, pentru a nu se permite vreodata ofilirea ei! Pentru ca ea este ca o floare, nu numai in frumusete, ci si in delicatete! Ea poate fi nemuritoare, dar se poate si ofili, daca imprejurarile ii sunt vitrege.

De aceea, este nevoie de consacrare si de cautare zilnica a contactului cu Izvorul dragostei nepieritoare, pentru ca numai in Dumnezeu “dragostea nu va pieri niciodata”! Ea are nevoie sa fie predata mereu prin rugaciune in grija lui Dumnezeu, pentru a fi imbracata in sinceritate, in curatie, intr-un duh bland si iubitor, un comportament plin de tandrete si finete si cuvinte calde, afectuoase si placute.

Stiu insa ca nu este suficient doar atat! Dumnezeu nu se raporteaza la noi si la cererile noastre ca o masina care ne face treaba singura, odata ce este pornita printr-o “cheie”, iar noi putem sa stam inactivi, asteptand doar rezultatele. Prin natura noastra de fiinte umane inzestrate cu libertate, ratiune si vointa, se asteapta de la noi un angajament zilnic, intentionat, in actiuni, fapte, cuvinte si atitudini ale dragostei, o viata de sfintire si puritate morala, iar Dumnezeu va confirma, va intari, va binecuvanta si va face durabila dragostea noastra in actiune.

 In afara dragostei dinamice, active, angajate nu exista nimic autentic, nimic definit prin permanenta. Ar fi doar ceva efemer, ca si florile de migdal, sub care am facut cateva fotografii saptamana trecuta, dar astazi nu mai sunt decat in amintire.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu