Conceptul alteritatii

20.02.2011

 

Filozoful Constantin Noica defineste esenta umana prin conceptul alteritatii (in latina, "alter" inseamna celalalt). Omul este singura vietuitoare, spune el, a carui esenta sta in faptul de a se gasi in “altul”. El se reflecta pe sine, revine la sine, se intelege pe sine, se defineste pe sine prin “altul”.

Ideea aceasta, la urma urmelor, este de origine crestina, la fel ca multe alte idei valoroase pe care acei filozofi educati, formati si alimentati spiritual, intr-o cultura rezultata prin influenta crestinismului, le-au exprimat de-a lungul timpului. Ea sta in miezul invataturii  Domnului Isus, in care dragostea fata de semen, manifestata prin slujire, ajutor in nevoie si fapte de binefacere este fundamentala. Calitatea de ucenic intotdeauna este confirmata si autentificata, in invatatura Evangheliei, de relatia acestuia cu celalalt de langa sine, din sfera sa de vietuire, iar acest “celalalt” ar putea fi oricine, indiferent de rasa, etnie, cultura sau religie.

Dincolo de perspectiva interesului fata de semen, ca autentificare si confirmare a calitatii de ucenic, asa cum apare aceasta in invatatura nou-testamentala, definitia filozofului Constantin Noica, intoarce obiectivul de la semen inspre ucenic si arunca o lumina asupra nevoii ucenicului de a se regasi pe sine prin oglindirea sa in semenul pe care-l slujeste, de a se intelege pe sine prin intermediul faptelor sale de generozitate si abnegatie fata de celalalt, de a-si descoperi propria identitate si esenta numai in relatie cu cel de langa sine, pe care-l iubeste.

Desigur, ceea ce este adevarat despre ucenicul lui Isus, este adevarat cu privire la orice om din lume. Nimeni nu se poate intalni cu sine, cu ceea ce este el in chintesenta fiintei lui, nimeni nu isi poate regasi identitatea, rostul de a fi, adica cine este si ce este, precum si sensul lui in viata, daca nu se pune pe sine in ecuatie cu celalat, daca nu-si vede propria fiinta oglindita in celalalt, de care este legat intr-un mod absolut necesar.

Pe cat este de adevarat ca semenii nostri au nevoie de noi, de slujirea noastra iubitoare, pe atat este de adevarat ca si noi avem nevoie de ei pentru propriul nostru echilibru spiritual si emotional, pentru a ne cunoaste propria identitate si sensul real al vietii, pentru a ne cunoaste pe noi insine si a sti cine suntem in esenta fintei noastre. “In adevar, nici unul din noi nu traieste pentru sine, si nici unul din noi nu moare pentru sine” (Rom.14:7).

Ori de cate ori un barbat se adreseaza femeii pe care o iubeste, prin expresii de tandrete pline de continut, ca ”draga mea”, “scumpa mea”, “iubita mea”, practic, confirma aceasta definitie a alteritatii, deoarece sufletul sau, cu tot ce are drag si scump referitor la o femeie, se afla proiectat in persoana ei, se oglindeste in ea, descoperindu-si prin intermediul ei bogatia, calitatea, intensitatea si tipul sentimentelor si trairilor sale de care este capabil, desi mai inainte de aceasta “orientare spre ea”, probabil nu era constient de existenta lor. 

Cate persoane, barbati si femei, in conditii de singuratate, abandon si saracie relationala, fie in cazul celibatului circumstantial prelungit, ne-autoimpus si nedorit, fie in urma decesului vechiului partener sau al unui divort dureros si impus impotriva vointei personale, au impresia ca sunt goi si seci emotional, pentru o noua relatie cu un alt partener, ca nu ar mai avea capacitatea sa se mai indragosteasca inca odata, sa iubeasca din nou, pana cand “miracolul” se produce undeva, candva, intr-o intalnirea cu cineva special, pentru a retrai experienta redescoperirii de sine, pe care nu si-ar fi imaginat-o  mai inainte! Se indragosteste, simte ca din nou iubeste, iar intreaga sa existenta, comportament si reactii la mediu se schimba radical. Se simte de parca ar fi o alta persona, acelasi de mai inainte, de care-l leaga memoria si experienta sa existentiala, insa cu totul diferit acum in urma noii sale experiente relationale, care i-a modificat in mare masura, atat perceptia de sine, cat si cunoasterea de sine. In aceasta reflectare a propriului sau “eu” prin oglindirea sa in ea, in persoana iubita, si in  raspunsul ei de iubire iubirii lui, el isi regaseste valoarea personala, demnitatea, respectul de sine, rostul sau in viata ca fiinta umana.

Desigur, relatia omului cu divinitatea este inclusa in acest concept al alteritatii, deoarece omul poarta chipul divin, motiv pentru care el nu isi poate regasi completa sa identitate fara a se reprezenta pe sine si in relatie cu Dumnezeu, de care este imperios legat prin origine, existenta si destin.

Prin urmare, se intelege de ce singuratatea este o stare greu de suportat, deoarece ataca insasi esenta umana. De aceea, dupa ce l-a creat pe om,  Dumnezeu a zis: “Nu este bine ca omul sa fie singur. Am sa-i fac un ajutor potrivit pentru el”. Singuratatea este impotriva naturii in care a fost el creat si-l conduce la alienare, la instrainare de sine, la depersonalizare, la denaturarea respetului si imaginii de sine, la alterarea perceptiei valorii sale personale, intr-un cuvant, la pierderea identitatii si a sensului vietii,  o stare de existenta dureroasa, marcata de lipsa de semnificate, angoasa si tristete.

Deseori, singuratatea sta la originea unor grave vatamari si tulburari sufletesti, manifestate prin felurite boli psihice pe care ea le poate provoca, dupa cum arata studiile de specialitate, in timp ce iubirea si partasia umana, pentru multe din asemenea cazuri se pot transforma intr-un “miraculos” medicament vindecator si recuperator. 

Se intelege de la sine, ca pentru un barbat, in conditii de normalitate, pe langa relatia lui cu divinitatea, marcata de autenticitate si veracitate, iubirea unei femei, in sensul conceptului alteritatii,  este unica sursa a fericirii adevarate.