14.09.2010
„Si hay algo que puedo admirar, es no admirar a nadie”. Traducere: "Daca exista ceva ce pot admira, este a nu admira pe nimeni"!
Cand deschid pagina de google, aleatoriu, mi se ofera cate un proverb sau cate o vorba de spirit. In noaptea asta, mi-a aparut proverbul de mai sus, care m-a intrigat nu numai prin sofismul lui, ci si prin suptilitatea exprimarii, ce favorizeaza aprobarea si insusirea de catre cititorul neavizat a mesajului sau provocator.
Proverbele se nasc din mintea oamenilor, fiind produsul inteligentei si caracterului lor, precum si a valorilor pe care le impartasesc. Vad in acest proverb atitudinea mentala si sufleteasca a acelui individ atat de absorbit de sine si instrainat de semenul sau, incat, paradoxal, considera ca valoare suprema in viata capacitatea psihologica si "impietrirea de inima" de a ignora, dispretui si considera de o mai mica importanta, sau chiar lipsit de importanta, tot ceea ce este si face „celalalt”, asa incat nimic in el, sau in realizarile lui ar fi demn de admiratie si pretuire. Singurul lucru pe care l-ar putea admira ar fi doar „performanta egocentrica” de a nu acorda nici un credit, nici o apreciere, nici o recomandare altcuiva, decat probabil siesi.
Cel obisnuit cu lecturile ce au o anumita tangenta cu istoria filozofiei s-ar putea sa se gandeasca la filozofi ca Feuerbach, profetul ateismului materialist si comunismului, sau la Nietche, profetul nazismului si titanismului uman, ca sursa de inspiratie a unei asemenea gandiri. In realitate, la origine este spiritul stravechi al razvratirii luciferice, tradus mai pe urma in limbajul comportamental uman al iubirii de sine.
Pervertirea celui mai sublim sentiment asezat in omul original, dupa chipul lui Dumnezeu, dragostea, devenita apoi iubire de sine, sau egoism, este responsabila de atatea victime, drame si tragedii. „Virusul” ei a ajuns atat de bine aclimatizat pe aceasta planeta „insingurata” si in propriile noastre suflete schilodite de pacat, incat in fata lui „medicamentul” filosofiei, educatiei si psihologiei s-au dovedit neputincioase. Nu are decat un singur antidot, anume iubirea sacrificiala, atot-vindecatoare si transformatoare, ce izvoraste de doua milenii incoace de la crucea lui Isus Hristos, de la jertfa Sa neprihanita, de la supremul Sau act de sacrificiu ispasitor in favoarea umanitatii vinovate si axate pe sine.
Acceptarea acestei jertfe ca ispasire de pacat si insusirea in propriul sistem de vietuire a spiritului de abnegatie, renuntare la sine, generozitate, interes fata de celalat, iubirea sacrificiala si neconditionata, este singura cale nu numai a fericirii in societate si, mai important, in familie, ci si a mantuirii. Nu cred ca va exista mantuire doar printr-o simpla afirmare stereotipa, intelectuala si pur formala a unui crez, fie el chiar si sub formularea „cred in jertfa Lui Isus Hristos pe cruce”, atat de obisnuita azi, in lumea noastra „crestina”, prea grabita sa mai mediteze profund asupra semnificatiilor actului mantuitor la cruce. Fara o integrare transformatoare si sfintitoare in propria mentalitate, conceptie, comportament, si tot ceea ce inseamna viata, a spiritului de iubire sacrificiala, neconditionata si dezinteresata, ce sta in spatele maretului act al lui Isus de la Golgota, salvarea nu este posibila.
Aceasta este cel putin convingerea mea, desi, mai mult, imi doresc sa fie chiar esenta stilului meu de viata prezenta si eterna. Sa ne propunem, deci, ca scop suprem al trairii noastre pe pamant, aceasta iubire sacrificiala de la cruce, principiu contrar tuturor ideologiilor si filozofiilor "ratacite" si fara Dumnezeu, iubirea descrisa magistral de sfantul apostol Pavel in 1Corinteni 13, ca singura valoare dupa care sa ne acordam viata si relatiile ei tridimensionale: cu noi insine, cu semenii si cu Dumnezeu.
„Si hay algo que puedo admirar, es no admirar a nadie”. Traducere: "Daca exista ceva ce pot admira, este a nu admira pe nimeni"!
Cand deschid pagina de google, aleatoriu, mi se ofera cate un proverb sau cate o vorba de spirit. In noaptea asta, mi-a aparut proverbul de mai sus, care m-a intrigat nu numai prin sofismul lui, ci si prin suptilitatea exprimarii, ce favorizeaza aprobarea si insusirea de catre cititorul neavizat a mesajului sau provocator.
Proverbele se nasc din mintea oamenilor, fiind produsul inteligentei si caracterului lor, precum si a valorilor pe care le impartasesc. Vad in acest proverb atitudinea mentala si sufleteasca a acelui individ atat de absorbit de sine si instrainat de semenul sau, incat, paradoxal, considera ca valoare suprema in viata capacitatea psihologica si "impietrirea de inima" de a ignora, dispretui si considera de o mai mica importanta, sau chiar lipsit de importanta, tot ceea ce este si face „celalalt”, asa incat nimic in el, sau in realizarile lui ar fi demn de admiratie si pretuire. Singurul lucru pe care l-ar putea admira ar fi doar „performanta egocentrica” de a nu acorda nici un credit, nici o apreciere, nici o recomandare altcuiva, decat probabil siesi.
Cel obisnuit cu lecturile ce au o anumita tangenta cu istoria filozofiei s-ar putea sa se gandeasca la filozofi ca Feuerbach, profetul ateismului materialist si comunismului, sau la Nietche, profetul nazismului si titanismului uman, ca sursa de inspiratie a unei asemenea gandiri. In realitate, la origine este spiritul stravechi al razvratirii luciferice, tradus mai pe urma in limbajul comportamental uman al iubirii de sine.
Pervertirea celui mai sublim sentiment asezat in omul original, dupa chipul lui Dumnezeu, dragostea, devenita apoi iubire de sine, sau egoism, este responsabila de atatea victime, drame si tragedii. „Virusul” ei a ajuns atat de bine aclimatizat pe aceasta planeta „insingurata” si in propriile noastre suflete schilodite de pacat, incat in fata lui „medicamentul” filosofiei, educatiei si psihologiei s-au dovedit neputincioase. Nu are decat un singur antidot, anume iubirea sacrificiala, atot-vindecatoare si transformatoare, ce izvoraste de doua milenii incoace de la crucea lui Isus Hristos, de la jertfa Sa neprihanita, de la supremul Sau act de sacrificiu ispasitor in favoarea umanitatii vinovate si axate pe sine.
Acceptarea acestei jertfe ca ispasire de pacat si insusirea in propriul sistem de vietuire a spiritului de abnegatie, renuntare la sine, generozitate, interes fata de celalat, iubirea sacrificiala si neconditionata, este singura cale nu numai a fericirii in societate si, mai important, in familie, ci si a mantuirii. Nu cred ca va exista mantuire doar printr-o simpla afirmare stereotipa, intelectuala si pur formala a unui crez, fie el chiar si sub formularea „cred in jertfa Lui Isus Hristos pe cruce”, atat de obisnuita azi, in lumea noastra „crestina”, prea grabita sa mai mediteze profund asupra semnificatiilor actului mantuitor la cruce. Fara o integrare transformatoare si sfintitoare in propria mentalitate, conceptie, comportament, si tot ceea ce inseamna viata, a spiritului de iubire sacrificiala, neconditionata si dezinteresata, ce sta in spatele maretului act al lui Isus de la Golgota, salvarea nu este posibila.
Aceasta este cel putin convingerea mea, desi, mai mult, imi doresc sa fie chiar esenta stilului meu de viata prezenta si eterna. Sa ne propunem, deci, ca scop suprem al trairii noastre pe pamant, aceasta iubire sacrificiala de la cruce, principiu contrar tuturor ideologiilor si filozofiilor "ratacite" si fara Dumnezeu, iubirea descrisa magistral de sfantul apostol Pavel in 1Corinteni 13, ca singura valoare dupa care sa ne acordam viata si relatiile ei tridimensionale: cu noi insine, cu semenii si cu Dumnezeu.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu